Toți încercăm să scăpăm de durere și de suferință, și cel dintâi sunt eu. Dar cel puțin să știm adevărul despre suferință, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putință să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să știm ce este adevărat și bine primit înaintea lui Dumnezeu. S-ar putea ca în viața noastră să avem ocazia să punem în practică această teorie și atunci ne vom încredința de adevărul ei.

Am citit la Sfinții Părinți că Dumnezeu prețuiește îndeosebi trei lucruri: rugăciunea curată, ascultarea monahală și aducerea de mulțumită atunci când suntem amenințați de moarte din pricina bolii, prigoanei sau năpastelor. Odată am fost internat în spital pentru o operație. Trebuia să rămân acolo o săptămână și m-am gândit că aș putea să încerc unul din aceste trei lucruri. Am luat hotărârea ca în tot acest timp să nu spun altă rugăciune decât: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Mulțumesc Ție, Doamne, pentru toate!”. Și m-am rugat așa timp de mai multe zile și spre sfârșitul săptămânii totul era atât de frumos, mângâietor și luminos încât m-am întristat la gândul că trebuia să părăsesc spitalul. (…)

În ispite și în necazuri, nu noi suntem cei care întocmim planurile, nu noi ne alegem crucea, ci primim acea cruce pe care atotînțeleapta pronie a lui Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Numai Domnul știe cât de mică sau cât de mare este crucea de care avem nevoie. Și ne va da tocmai acea cruce care este cea mai potrivită și mai trebuincioasă pentru a ne desprinde de toată alipirea pătimașă din viața aceasta trecătoare, ca să alergăm după Hristos cu inimă slobodă. (…) Firește, ne rugăm ca Dumnezeu să ne izbăvească de suferință și să ne dea un sfârșit cu pace și fără durere (…) dar dacă necazurile vin asupra noastră, atunci le vom duce pe toate cu puterea Duhului lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou,  „Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, București, 2014, p. 123-124)