Puterea credinţei determină gradul, forţa legă­turii şi a comunicării noastre cu cei adormiţi. Cu cât credinţa este mai adâncă, cu atât legătura între lumea pământească şi lumea de dincolo de mormânt este mai puternică. Dacă oamenii nu sunt uniţi între ei prin iubire, nu sunt uniţi nici cu Dumnezeu. «De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, este mincinos; că cela ce nu-l iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe carele nu L-a văzut cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la Dânsul, ca acela iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (Ioan 4,20-21), zice Apostolul Ioan. „Pentru Mine aţi făcut”, va zice Domnul la judecată. Prin urmare unirea cu Dumnezeu este o dovadă limpede a unirii dintre vii şi adormiţi. Dacă nu-i iubim pe cei adormiţi, nu-L iubim nici pe Domnul, Care îi iubeşte pe repausaţi, ca fiind mădulare vii ale Bisericii Sale.

Astfel, deşi vremelnic suntem despărţiţi de trup, suntem uniţi nevăzut, în duh, unii cu alţii printr-o legătură nedezlegată, dacă suntem uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Dacă cei adormiţi sunt în unire şi în legătură cu Hristos după mărturia Apostolului Pavel, care zice: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi celor dedesubt, şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 10-11), este neîndoielnic că şi ei sunt în unire cu cei vii ce le sunt scumpi şi cu care erau uniţi pe pământ prin legăturile unei iubiri binecuvântate de Dumnezeu. Însă dacă repausații nu sunt în unire cu Domnul, dacă nu sunt creştini, ei nu pot avea legături cu cei vii, nici cei vii nu pot să aibă legături cu ei. În acest caz moartea desparte pentru totdeauna pe vii şi pe morţi şi rupe orice legătură între ei. Cei ce au adormit întru Domnul sunt în legătură şi în comuniune cu cei vii şi nu pot din partea lor să rupă acea legătură, pe când cei vii depinde de ei dacă slăbesc unirea lor cu morţii sau chiar o desfac cu totul. Slăbirea credinţei răceşte iubirea; răceala iubirii aduce uitarea datoriilor către cei repausaţi şi face prin urmare să înceteze comuniunea dintre cei vii şi cei adormiţi.

Aşadar unirea, legătura şi comunicarea noastră cu repausaţii nu pot fi întrerupte prin moarte, de cât doar dacă cei ce rămân pe pământ întrerup aceste legături de bunăvoie.

Repausaţii sunt totdeauna cu noi în duh iar noi cei vii putem să-i vedem şi să-i auzim prin credinţă („Cuvânt îndurerat” al Arhimandritului Platon).

Noi putem să ne apropiem sau să ne depărtăm de repausaţi. Cu cât iubirea noastră pentru repausat este mai mare, cu atât rugăciunea pentru dânsul este mai adâncă şi ne apropiem mai mult de el. Rugăciunea şi credinţa au puterea să ne apropie de repausat până acolo încât îi putem simţi suflarea în preajma noastră, deoarece inimile se înţeleg mai bine în timpul rugăciunii (Cuvintele Protoiereului Putiatin).

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 65-67)