Sufletul smerit care poartă în el din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar cel ce are puţin har o vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.

Aşa pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vorbeau cu El, dar Apostolii au căzut la pământ (Matei 17, 6); mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.

Aşa şi cuviosul Serghie la arătarea Maicii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnului. Şi Serafim de Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har.

Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 148)