Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciune?

- Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.

Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mânăstire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.

Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfârşite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mânăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi „să-i cadă mană cerească de sus”?

Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mânăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume.

Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul!

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 41-42)