Bucuria de a primi trupul, mintea şi sufletul, libertatea – înseamnă, totodată, responsabilitate. Toate ne sunt daruri de folos ca să le umplem cu dragoste.

Toate care ne par importante vedem că sunt numai atunci când nu ne mai apasă importanţa lor. Dacă am fost orbi, atunci să primim în dar vederea. Dacă am fost deznădăjduiţi, atunci să primim încredinţarea prin Cel ce a venit smerit ca să ne scoată din robie, bărbatul rânduit. „Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5).

Cel ce ne-a dăruit viaţă aduce nopţii cântări de veselie. Veselia în trup îşi arată adevărata frumuseţe numai gustată cu ochii fără de trup. Veselia lumii e soră cu lăcomia şi ne depărtează de bucurie. „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (Corinteni 2, 12).

Dumnezeu ne-a dăruit trupul, mintea şi sufletul ca să le ţinem curate, umile şi gata să fie umplute cu dragoste. Pruncul Hristos Se naşte mereu, iar cu rugăciunile Maicii Lui Îşi caută culcuş în noi. Ce onoare, ce bucurie desăvârşită ne aşteaptă! Darul desăvârşit ne copleşeşte cu bucurie, darul desăvârşit ne primeşte la picioarele sale.

Timpul sufletului nostru se împleteşte cu timpul istoriei în momentul adevărului. Teoretizările ştiinţei moderne şi ale filozofiei devin mici lumi periferice, provinciale, trăind doar prin lumina centrului lumii, al dragostei, al coborârii Lui între noi, al fugii Lui împreună cu părinţii Săi. Pentru noi, nevrednicii, pentru a coborî în deşertul suferinţei în care ne-am complăcut din mândrie. Pentru ca ţâşnind vertical, să arate calea de urmat, nădejdea şi slava. „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni 3, 16). „Spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1, 6).

„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Tragediile istoriei, pătimirile, se vor repeta mereu, oricât de mult ne vom feri de ele, pentru că lumea aparţine răului. Lumea este cea în care adevărul şi dragostea sunt umilite programatic, iar mai apoi ucise. Lumea este cea care, având de ales, nu caută calea cea îngustă. O lume pentru care ne rugăm şi din care facem parte putând cădea oricând. Avem nevoie de rugăciunea tuturor, de a  sfinţilor, de a Maicii Domnului, de mila Lui.

„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” O iubire neemoţională şi necomercială, o iubire în care ne aşezăm în lumina Lui prin curăţare şi unire, o iubire în care ne strângem prietenele şi prietenii în braţe cu bucuria Naşterii lui Hristos. O dragoste în care orice dar oferit sau primit e semnul darului desăvârşit.

Intrând în Betleem, tăcerea se cere mărturisită, lumea se cere schimbată prin dragoste, iar lupta cu duhurile răutăţii se cere dusă până la vremurile din urmă. Încă o Naştere, încă o bucurie.