Ajung cu inima prăfuită de grijile vieții înaintea Sfintei Parascheva. Îmi era atât de dor… însă, până și dorul este înăbușit de bezna deșertăciunilor lumești de zi cu zi. Aduc un dar de suflet Cuvioasei Maici și mă așez la rând, lăsând sufletul pleavă în mâinile Domnului. „Sfânta mea Maică, iată-mă stearpă de roada Duhului. Cum ai reușit tu să pășești în chip cuvios prin văile acestei vieți, ce cugete lăuntrice au ținut aprinsă candela inimii, încât ai devenit, în adevăratul sens al cuvântului, Cuvioasă? Ajută-ne și pe noi, cei din pământ, să nu pierim în neființa deșertăciunilor.” 

În timp ce stăteam la rând, în fața mea așteptau și un tătic cu o fetită în brațe. Copila era ca un îngeraș... Un chip alb și ochișori albaștri, iar părul, mătase aurie. Privea mereu prin mulțime și spunea scurt, dar cu toată ființa: Mami. Mami. Ochișorii purtau în ei toată inimioara emoționată, care tânjea cu o oarecare teamă după mami. Parcă mi-am simțit sufletul și pe cel al întregii umanități. „Doamne, iată cum vine sufletul omului în lumea aceasta răscolitoare. Candid, cuminte, un cer senin plin de stele atât de luminoase, încât strălucesc și în lumina zilei. El, Doamne, atât de delicat simte pierzarea astei lumi și strigă după Tine speriat să nu cumva să Te rătăcească. Așa cum strigă molcom, dar cu toată ființa copila aceasta: Mami! Mami! Și dă să plângă, dar se abține, se lasă dusă, căci știe că așa trebuie, dar inimioara nu i se poate astâmpăra cu nici un chip după mama sa. Așa ești Tu, Doamne, în nevoia inimii noastre, fie ea adânc uitată pe fundurile vieții deșarte. Sufletul nostru este încă un prunc candid și speriat să nu Te piardă și ar striga poate la fel după Tine, cum strigă puiul acesta de om – Mami, mami...”

Prind din zbor darul Cuvioasei, care mi-a dat o pildă de trăire prin această copilă și o rog:

„Sfântă, dragă Sfântă Parascheva, nu ne lăsa, ajută-ne, căci și tu ai trecut pe aici, prin astă lume străină, și știi bine cum suspină sufletul creștinului după Duhul lui Dumnezeu...”

Apoi, mai aștept la rând și tot mă rog și tot cuget. Mereu alți pelerini... fiecare țesând discret o poveste de viață, un înțeles. O tânără familie creștină, așteptând să îi vină rândul la închinare, înconjura cu o deosebită căldură sufletească un pui de om, odorul inimii lor. Pruncul, cred că nu avea mai mult de o lună-două, dormea cufundat în desăvârșită pace. Totul era tihnă, liniște, siguranță. Și cum putea fi altfel, câtă vreme se afla în brațele părintești? Tânăra mămică zâmbea necontenit îmbujorată de iubire și strângând la piept pruncuțul nevinovat, iar tăticul îl sorbea din priviri, sărutându-l sistematic pe frunte ca pe o icoană. „Doamne, dacă acești părinți tineri și necercați, oameni și ei, atât de mult își iubesc copilul, oare cu câtă și cu ce fel de iubire ne înconjori Tu, Însuți Iubirea fiind?”

Și dacă în brațele părinților trupești, pruncul nu știe de nici o grijă, nicio teamă nu are,  cum dar se cuvine să ne încredințăm noi Părintelui Atotțiitor? Toate frământările noastre arată cât de puțină credință avem, cât de puțin ne cunoaștem Tatăl, cât de puțin credem de fapt că El ne poartă de grijă, cât de puțin intrăm în relație reală cu adevăratul Dumnezeu. „Iară și iară, iartă-mă, Doamne! Iartă-ne!” Cât de însetat este sufletul meu să se simtă ca acest prunc, acum, în brațele părinților săi! Frumoasa familie creștină ajunge în dreptul Cuvioasei și se închină evlavios. Harul și binecuvântarea ei îi cuprinde laolaltă și, chiar dacă în chip nevăzut, prin mijlocirile ei, creștinii intră în atmosfera sfințeniei, a nădejdii și tânjirii dumnezeiești. 

Sfântă, iubită Sfântă Parascheva, roagă-te și pentru noi!

Ajung și eu, nătânga, la sfintele sale moaște. Mâna sa caldă și moale îmi primește inima pe care o revărs înainte-i și odată cu ea, pe toți cei ce îi port înlăuntru. Mă retrag, fiind mulți închinători, dar inima îmi rămâne atârnată de Sfânta, cerșind ajutorul.

În întunericul sufletului chircit simt aievea mâna caldă și vie a Cuvioasei Parascheva cum îmi atinge creștetul inimii și îmi povățuiește simțirile și cugetul. Sufletul se revarsă în lacrimi calde și înțeleg cum se cuvine să conlucrăm cu harul lui Dumnezeu, cum se cuvine ca fiecare gest și clipă a trecerii pe acest pământ să fie însoțită ca tic-tac-ul ceasului de Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Cu trezvia minții și a inimii, fiecare clipă trebuie așezată înaintea lui Dumnezeu celui viu. Fiecare boabă de gând să fie o chemare a Domnului în viețile noastre, o dăruire a noastră către El. „Dar cum pot face asta, când tăvălugul grijilor se răstoarnă peste mine  zilnic ca un travaliu neîntrerupt?!”, mă întreb cu durere. 

Tăcere... Acea tăcere grăitoare în care se mișcă de fapt întregul cosmos, în care sunt cuprinse toate ale noastre și chiar și toată zarva lumii foșnitoare se preface în liniște, căci suntem cuprinși în abisul Iubirii Tatălui.

Tăcere, tăcere așadar...

Apoi lin, din tăcere încep să izvodească imagini, clipe, fărâme de gesturi, de chipuri, de amintiri. Amintiri existențiale, flash-back-uri cu alte clipe aidoma din petrecerea mea pe acest pământ. Încep cumva să îmi retrăiesc cu putere multă viața, pe secvențe, pelicule de simțiri și chipuri. Expresii, emoții, zâmbete sau lacrimi, toate au început să curgă din adâncul ființei și al timpului, în tăcere. Am înțeles atunci că locuim cuibăriți în timp, înaintea Feței lui Dumnezeu.

Vedeam în același timp cum la sfintele moaște vin alți pelerini, fiecare cu trecerea sa prin astă lume, fiecare cu bagajul său de emoții și suflet. Prin Cuvioasa, Veșnicia ne binecuvânta pe toți cei cuprinși în timp și trecere. Am trăit atât de intens simțământul că suntem în trecere pe acest pământ, într-o trecere de plămădire, de frământare, dar care se desfășoară clar înaintea Feței lui Dumnezeu. Trăim o viață de care nu suntem de fapt conștienți. Dar ea se înscrie cumva undeva… poate în alcătuirea sufletului, poate în cartea vieții… nu știu. Dar cândva o vom revedea. O vom revedea atât de clar și de conștient și vom înțelege cum se cuvenea să o trăim. Și cât era de simplu. Și că știam bine cum e bine, dar nu am fost atenți, dedicați. 

Vederea atâtor clipe din viața mea m-a făcut să plâng. Aș fi vrut să fi viețuit cu conștiința că locuiesc înaintea Feței Lui, aș fi dorit enorm ca fiecare pas să fi fost o taină, o mulțumire, un iartă-mă, și mai ales un Doamne! Uneori nici nu mai e loc de alte cuvinte, fie ele și de rugăciune. Este de ajuns ca inima toată să bată în fiecare clipă cu bătaia de aripă a lui Doamne. 

Atunci fiecare frântură de viață trecută a început a mi se topi în lacrimi, chemam pe Domnul în fiecare gest străin de El, viața întreagă îmi aluneca pe obraz în lacrimi adânci de pocăință. Cuvioasa Parascheva îmi învăța inima să bată în ritm de Doamne, mă povățuia cum se cuvine să viețuim în chip cuvios – ca și cum am păși în mijlocul tainelor lui Dumnezeu. Cât de important este să pecetluim fiecare clipă cu Hristos! Chiar și înainte de vreme, chiar și după ce timpul se va fi scurs, iar odată cu el, și faptele noastre. Important este să picurăm, să aducem pe Domnul în fiece bătaie de inimă a vieții noastre, să supunem Lui viețuirea pe acest pământ. Fie cerând iertare, fie binecuvântare, fie mulțumind, fie slăvind, fie plângând, fie bucurându-ne și săvârșind cuvântul Lui.

Cândva ne vom revedea viața, din exterior. Vom privi la noi înșine, la felul cum simțeam, cum priveam lumea, cum ne comportam. Oare cum ne vom părea noi nouă înșine? Poate ne va părea rău, poate ne va fi rușine… Câte clipe sterpe, în timp ce Viața era lângă noi! Gândul acesta, perspectiva dinspre veșnicie către mine, felul în care mă voi privi, mă dezmeticește din orice fel de rătăcire și strig cu putere din adâncuri: „Cuvioasă Parascheva, nu ne lăsa, nu ne lăsa să pierim!”

Multe lucruri sunt minunate în lumea aceasta, sunt despre Dumnezeu. Însă rugăciunea este parte din Dumnezeu, această punere sinceră înaintea Lui este unirea noastră cu El. Numai din această părtășie lăuntrică și intimă cu Domnul, prin har, poate izvorî acea viață care să dăinuie veșnic, să ne transfigureze viața asta deșartă și să o facă sfântă.

„Pe noi înșine și unii pe alții lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

Probabil astfel a viețuit lăuntric Cuvioasa Parascheva, având inima lipită de Domnul prin rugăciune, cuprinsă în har, încredințându-I fiecare zi, fiecare părticică a ființei sale, Domnului Iubirii și Doririi, indiferent de faptele vieții sale. Sfântă, iubită Sfântă Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!