Fiecare mare eveniment din viața Mântuitorului exprimă concentrat întreaga Sa activitate. Așa cum în peștera Nașterii Sale se întrevede mormântul întunecat, mormântul dătător de viață, luminat de prezența Fiului lui Dumnezeu devenit om, tot așa în Cruce vedem Învierea, miezul însuși al istoriei mântuirii, după cum în Rusalii vedem Duhul lui Dumnezeu care la crearea lumii se purta pe deasupra apelor și care acum vine să se sălășluiască în lume pentru totdeauna. În aceeași manieră putem înțelege și Botezul lui Hristos, pe care îl putem vedea ca o anticipare a Pogorârii Duhului Sfânt asupra lumii întregi.

Retrăim în sărbătoarea de astăzi un mare eveniment din istoria mântuirii. Iisus Hristos merge la Iordan pentru a fi botezat de către Sfântul Ioan și din acest moment începe activitatea Sa publică. Altfel spus, pe parcursul Botezului Său asistăm, într-un fel, la o validare a deminității arhierești pe care o începe astăzi.

Primul pas al acestei validări îl reprezintă modul în care își asumă genealogia în plan uman. Este născut din poporul evreu. Or, în acele zile, Ierusalim era cuprins de febra recunoașterii unui personaj ciudat, care era prezentat ca profet. Ioan Botezătorul, cu o predică incendiară, anunța sosirea „Celui ce vine” (Matei 11, 3) Toată lumea înțelege că Cel despre care vorbește Ioan Botezătorul este Mesia.

În mai multe rânduri pe parcursul istoriei sale zbuciumate, poporul evreu și-a pierdut speranța și s-a întors spre alți zei și de aceea Domnul l-a osândit. Chiar și în vremea lui Iisus, Tărâmul Făgăduinței se afla sub ocupație romană. Dar, Ioan Botezătorul nu își îndreaptă predica sa împotriva cuceritorilor romani, ci el propovăduiește convertirea inimii. Așa pregătește el venirea iminentă a lui Mesia. Oamenii îl caută. El îi scufundă în apă și îi eliberează, simbolizând astfel purificarea pe care Dumnezeu vrea să o dăruiască poporului său. Dar iată că mulțimii de oameni care se prezintă în fața Sfântului Ioan se alătură și Iisus. Cerând să fie și El botezat, Iisus își arată apartenența Sa la poporul lui Dumnezeu. Avertizat în mod tainic, Ioan refuză să Îl boteze. Dar Iisus insistă și intră în Iordan, ca toți ceilalți. Din acest moment începe o nouă istorie, a unei noi Împărății.

Frapează însă un fapt, care, deși pare un simplu detaliu, este semnificativ.

Stă scris: „îndată cerurile s-au deschis” (Matei 3, 16) și s-a auzit „glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"”. Așadar, cerurile s-au deschis și s-a auzit un glas din cer. Este imposibil acest moment să nu ne amintească despre Evanghelia Nașterii Domnului! Pruncul mântuitor Se naște în staulul vitelor, păstorii își păzesc turmele împrăștiate pe colinele învecinate și iată că Cerurile se deschid lăsând să se vadă îngerii care vestesc vestea cea bună „lăudând pe Dumnezeu și zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”!” (Luca 2, 13-14)

Cu ocazia aceluiași eveniment al întrupării Domnului și Mântuitorului Hristos, magii – acei astrologi – au remarcat pe cer un semn: cerul părea a se deschide spre a face vizibilă o stea călătoare. L-au interpretat ca pe o chemare, o invitație de a merge să vadă ei înșiși pruncul făgăduit.

Este evidentă legătura dintre aceste trei evenimente. Cerul cheamă omul să Îl recunoască pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este un mesaj din partea lui Dumnezeu, o izbucnire a voinței divine, care atrage omul, cu scopul de a-i arăta manifestarea Mântuitorului. Cărui om? Regăsim în aceste momente reprezentați toți oamenii: păstorii – sunt cei simpli, cei de aproape ai Lui; magii – savanții, cei străini; cei care au văzut cerul deschizându-se la Botezul lui Iisus – sunt toți cei care ajung pe parcurusul vieții lor să se întâlnească cu Mântuitorul sau să îi audă mesajul.

Un alt element remarcabil al pericopei de astăzi îl reprezintă intervenția celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi? Vocea Tatălui, gestul Fiului și mișcarea Sfântului Duh.

Iisus se afundă în apele Iordanului, iar când mâna Botezătorului Îi atinge creștetul, cerurile se deschid și se face auzită vocea Tatălui, iar Sfântul Duh coboară făcându-se vizibil în chipul unui porumbel alb. Așadar, între Iisus Hristos și Dumnezeu nu există nici distanță, nici bariere: Mântuitorul este om deplin și Dumnezeu deplin. În același timp este om trăitor pe pământ, amestecat între muritorii păcătoși care se pocăiesc, pelerin terestru ca și noi, El rămâne în intimitatea Tatălui, față în față cu El. Cerul a fost închis din cauza păcatului originar , dar se deschide acum în fața Mântuitorului oamenilor păcătoși. Se deschide lăsând să treacă Duhul Sfânt care se așază asupra Celui pe care Tatăl Îl iubește la modul absolut: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Astfel, Botezul este prefigurarea pogorârii lui Hristos în apele negre ale morții, pentru a lua asupra lui păcatele și suferințele noastre. Boboteaza devine momentul în care cerul și pământul se întâlnesc. Există însă un contrast ușor de sesizat între apele terestre ale Iordanului și apele cerești. Apele Iordanului sunt încărcate de toate păcatele și suferințele fiecăruia dintre noi. Toate acestea sunt concentrate în apa Iordanului, când Iisus coboară în ea. Așa El ia asupra Lui toată murdăria, suferința și păcatele omenirii. Le ia pe toate asupra Lui, ca un miel nevinovat, pe care Ioan Botezătorul Îl indică zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29)

Iisus acceptă acest ritual al Botezului nu fiindcă are nevoie de el, ci din solidaritate cu fiii oamenilor. Această solidaritate pare să se nască în momentul în care Iisus este numit de Tatăl „Fiul Meu cel iubit”. El nu păstrează doar pentru Sine acest titlu, ca un privilegiu, ci intenționează să-l împartă cu toți oamenii, din solidaritate. Astfel, prin El, toți oamenii pot fi numiți fii ai lui Dumnezeu, astfel încât fiecare dintre noi să aibă șansa de a vedea cerurile deschizându-se și de primi Duhul Sfânt auzind vocea Tatălui care spune: „Te iubesc! Tu ești fiul meu”.

Amin