„Nu voi găsi acolo (în mănăstire) ceea ce îmi doresc, mănăstirile şi-au pierdut însemnătatea şi nu sunt deloc ceea ce trebuie să fie, acolo călugării nu trăiesc deloc aşa cum trebuie; lumea este mai bună acum decât era, iar aceasta pentru că mănăstirea şi-a pierdut însemnătatea şi a căzut”. Cei ce vorbesc aşa au fost în mănăstire şi au vieţuit mai mult timp acolo? Mulţi vorbesc aşa fără să fi văzut deloc mănăstirile, ci s-au luat după zvonuri; iar zvonurile acestea sunt răspândite în cea mai mare parte de persoanele care nu cunosc mănăstirile, nici viaţa mănăstirească. Puţini sunt, oare, cei care, stând o zi, două într-o mănăstire şi întâlnind acolo câte ceva, atribuie acele lucruri mănăstirii, iar mai departe - tuturor mănăstirilor şi tuturor monahilor? Puteţi vedea, şi fără să vă aduc dovezi, cât adevăr există în aceste vorbe. Mai departe: cei ce spun acestea, ce consideră a fi monahal şi ne-monahal? Mănăstiresc şi ne-mânăstiresc?

Cineva a plecat să rămână în mănăstire... şi scrie: „Ce este aceasta? Aici este tot ceea ce este şi în familie: grija pentru masă, pentru haine, pentru vânzare şi cumpărare, ieşiri şi vizite în familie şi primirea celor din familie!” (mănăstirea a ajuns să nu mai mai fie cu viaţă de obşte). Mirenii cred că în mănăstire trebuie numai să te rogi?! Şi uită că cei ce intră în mănăstire nu îşi lasă stomacul dincolo de gardul mănăstirii, ci îl iau cu ei. Şi, unde este stomacul, acolo este şi grija pentru hrană, unde este pielea, acolo se cere acoperirea ei cu veşmânt, şi casă pentru locuit, unde se procură cele necesare prin muncă, acolo trebuie să se muncească, să se vândă... şi să se cumpere... Toate acestea nu sunt monahiceşti după duh, însă, cum fară ele nu se poate vieţui, iar fară viaţă nu se poate săvârşi monahismul, toate sunt necesare şi pentru monahi. Dar se pot face toate monahiceşte şi astfel pot intra şi ele în cercul lucrurilor monahiceşti după duh.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 68)