La început de secol V, creștinismul pulsa de viață harică, în libertatea acordată de Marele și Sfântul Constantin. După încetarea fenomenului martiric, în care sângele creștinilor a curs, făcându-se temelie credinței noastre, s-a născut imediat și a luat amploare o altă mișcare sfântă – monahismul. În Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia, pustiul a devenit comuniune. Așa povestește istoricul Paladie, în Istoria Lausiacă, viața și faptele primilor părinți duhovnicești. Un paradox. Cuvioșii fugeau de lume, însingurându-se și, la puțin timp, pustiul devenea casă pentru adevărate comunități.

Chiar de la începutul demersului său istoric – reamintim, un izvor de acum mai bine de 1.500 de ani! – Paladie ne dă și exemplul, în persoana părintelui său duhovnicesc, Dorotei: „Un ascet ce viețuia de șaizeci de ani într-o peșteră. Viețuirea lui era aspră și uscată. Toată ziua aduna în arșița pustiei de lângă mare pietre și clădea din ele chilii, pe care le dăruia celor care nu puteau să clădească, isprăvind în fiecare an câte o casă. Mânca șase uncii de pâine, foarte puțină verdeață și bea foarte puțină apă. Și martor îmi este Dumnezeu că nu l-am văzut întinzându-și picioarele sau dormind pe o saltea de paie, ci toată noaptea, șezând împletea crengi de palmier. (...) Și așa, pustiul în jurul părintelui era locuit de mulțime de frați.”

***

Străbatem Dobrogea cea pârjolită de cuptorul lunilor de vară. Sărăcia oamenilor și a locurilor parcă iese în evidență, mai mult decât în oricare alt loc din țara noastră. Ici colo, câte o cruce de biserică străpunge arșița și norul de praf. O bătrână mătură bătătura, acolo unde stă legat un măgăruș: „La noi la Dobrogea plouă rar, când se îndură Dumnezeu. După credința noastră”.

Gândul mă duce la istoria creștinismului, la strămoșii noștri. Unde a călcat Sfântul Apostol Andrei pentru prima dată în țara noastră? Unde a fost vestită Evanghelia la început poporului român, care tocmai atunci se plămădea? Unde au pătimit primii martiri daco-români, Epictet și Astion?

Da, în Dobrogea! De acolo ne vine nouă credința! Și, totuși, într-un teritoriu locuit deopotrivă de români, greci, turci, tătari, lazi, evrei, lipoveni, armeni și aromâni macedoneni, semnele credinței nu sunt la tot pasul, ci s-au restrâns spre spațiul eclezial.

De multe ori, vezi sate în care biserica e vecină bună cu moscheea. Și, totuși, credința creștină își face simțită prezența, chiar dacă un pic diferit față de restul țării. Stai și te întrebi: în tot acest mozaic de credințe religioase și culturi diferite, cărui fapt datorăm încă prezența Crucii în vipia pustiului dobrogean?...

Cu gânduri de vacanță am străbătut istorica Dobroge, până la malul mării. La capăt de țară și țărm de Pont Euxin, am găsit străjuind o Cruce. Fără să ne propunem, am ajuns la poalele acelei Cruci în zi de praznic, praznic pentru anamneza trecerii la cele ale Împărăției Cerurilor a părintelui Arsenie Papacioc. Tainic ne-a chemat părintele la Techirghiol, tocmai de 19 iulie. Pe noi și pe foarte mulți alții. Acolo am descoperit de ce Dobrogea încă mai este creștină: pentru că o Cruce de la malul mării înalță alte cruci ale credinței!

Am văzut creștinismul dobrogean la el acasă. Am văzut un mormânt de flori, de rugăciune, de lacrimi, de lumânări aprinse pentru sufletul părintelui. Acesta crescuse duhovnicește în Moldova, sub streașina Sihăstriei și a Slatinei, în tovărășia părinților Cleopa și Paisie. Gustase din linștea Antimului. Și, totuși, după cupa amară a temniței comuniste, Părintele Arsenie nu a ales nici Moldova și nici Bucureștii, ci Dobrogea. Poate că știa că era nevoie de crucea sa aici. Dobrogea avea nevoie de un părinte duhovnicesc, așa cum Moldova se bucură de binecuvântarea părinților Paisie și Ioan Iacob de la Neamț, Cleopa și Paisie de la Sihăstria, Vichentie Mălău de la Secu, Mitropolitul Iosif Naniescu de la Iași. Așa cum Ardealul se desfată duhovnicește cu rugăciunile Sfântului Andrei Șaguna, ale părintelui Arsenie Boca și ale altor nevoitori pe care poporul îi cinstește. Ce au în comun toate aceste Cruci, care străjuiesc tainc țara noastră și în fața cărora ne alinăm lacrimile?

De fapt, ce caută sutele, dacă nu miile de pelerini care fac lanț duhovnicesc neîntrerupt în jurul lor? Provocările vieții parcă înmulțesc, de la zi la zi. Multe par fără ieșire. Atunci, căutăm sfat la duhovnic, la ierarh, la specialiști... de multe ori nu este suficient. Soluția – Crucea de la mormântul părintelui duhovnicesc.

Alături de epitrahilul duhovnicului pe care îl avem în parohie sau în mănăstire, avem duhovnici ai neamului, părinți duhovnicești a căror cuvânt şi a căror învăţătură se adresează nouă, tuturor.

De ce a dăruit Dumnezeu părinți duhovnicești neamului românesc? Pentru că a avut nevoie, mai mult decât oricare alt popor ortodox. La întâlnirea dintre două lumi, Orient și Occident, poporul român a avut și are nevoie în continuare de Cruci așezate la căpătâiul părinților duhovnicești. Pentru că lacrimile se înmulțesc, dar nici candelele de la mormintele părinților noștri nu se sting! Deocamdată...