De ce a făcut Dumnezeu munca
Sărbătoarea Muncii este un bun prilej să medităm asupra rostului ei în viaţa noastră. Aparent, munca ne ajută să obţinem cele necesare vieţii. În realitate, ea are rostul divin de a ne desăvârşi. Aşadar, vorbim despre teologia şi ispitele muncii.
Ca şi alte lucruri din viaţa noastră, munca nu este un scop în sine, ci un mijloc. Şi, ca orice mijloc, poate fi întrebuinţat bine sau prost. Însă, cel mai bun scop al muncii este desăvârşirea interioară. Pare că n-au legătură, dar... iată cum au.
Biblic vorbind, munca apare ca un fel de pedeapsă din partea lui Dumnezeu asupra omului, din cauza neascultării: „Blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”.
Cum însă Dumnezeu nu doreşte nimănui răul, nici nu aruncă blesteme asupra cuiva. Înseamnă că înţelesul acestei „pedepse” este altul. Într-adevăr, ştim bine că atunci când cineva este mai slab, pentru a-l îmbunătăţi îi trebuie mai mult exerciţiu.
Aşa face şi Dumnezeu cu munca: a rânduit-o ca mijloc prin care omul să se auto-disciplineze. Pentru că n-a fost în stare să preţuiască ceea ce primea în dar, este pus să se ostenească pentru ele, în scopul înţelegerii valorii reale a darului. Exact cum fac şi părinţii responsabili: când văd că odraslele lor nu preţuiesc ce primesc „de-a gata”, înţelept este să-i lase să se chinuie să şi le procure singuri, pentru a-i responsabiliza.
Așadar, responsabilizând, munca (fizică sau intelectuală) nu are doar un efect imediat, procurând bunuri sau resurse, ci ne oferă ceva mult mai important: disciplinarea sufletească. Iar prin ea, desăvârșirea.
Hristos Însuși adeverește acest principiu, când spune că „Împărăţia Cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc”, iar în altă parte zice „Împărăţia lui Dumnezeu se va da neamului care-i va face roadele”. Iată cum munca, înțeleasă ca principiu de exercitare a puterilor omului (sufletești și trupești) ajunge să „înnobileze” pe om (expresia va fi furată de comuniști de la Biserică, sub forma „munca înnobilează pe om”, dar cu înțeles mai mult social)
Înțelegând acestea, marii sfinți ai Bisericii n-au fugit niciodată de muncă, căci doar lenea detestă munca. Dimpotrivă, și-au asumat-o și au făcut din ea principiu activ de slujire și rugăciune, printr-o tehnică duhovnicească minunată: „ora et labora” (roagă-te și muncește). Înțelegând că munca are rostul de a hrăni trupește, dar și sufletește, ei și-au dat seama că cea mai bună muncă este aceea care unește pe om cu Dumnezeu. Teologic vorbind, „pâinea” pentru care omul se ostenește nu este doar hrana cea trupească, ci și „pâinea care s-a pogorât din Cer”, numită și în Tatăl nostru „pâinea cea spre ființă”, adică Însuși Hristos. Așa că împleteau munca (cea fizică, în special) cu rugăciunea. Mâinile lucrau, iar mintea se ruga. Fiecare gest al muncii (fie și repetitiv) era însoțit de un gând de rugăciune.
Puteți și dumneavoastră, dragă cititor, încerca această minunată lucrare a ființei noastre. Veți vedea cum munca vă angrenează întreaga ființă, trup și suflet. Timpul va trece altfel, idealurile vor fi mai aprofundate, lucrurile vor părea mai clare. Totul este să aveți tăria de a rămâne rugăciunea lângă muncă, ceea ce nu înseamnă deloc că ar trebui să uităm sau să fim neatenți la ceea ce muncim. Cu cât o muncă pare mai rutinată, mai robotizată, cu atât ea va permite rugăciunii să se „lipească” mai ușor de noi. Dai din mână, dar dai și din gând „Iisuse, miluiește-mă. Doamne, ajută-mă. Tată, iartă-mă”.
Sigur, aceasta este un mod mistic de a înțelege munca. Dar folositor. Din păcate, munca poate fi privită și nefolositor, ca o povară sau ca un mijloc sec de a-ți trece timpul, pentru niște foloase imediate și limitate. Vorbim în continuare despre ispitele muncii.
1. Munca ce sclavagește. Mulți văd azi în muncă un mijloc de sclavie, menit să robească chiar și conștiințe (munca folosită propagandistic). Ideea nu e nouă. Când evreii au cerut de la Faraonul Egiptului să le lase o zi pentru a se ruga, Faraonul le-a dublat norma de muncă. Gândea că, prin asta, îi va împovăra și le va pieri cheful de cele sufletești.
Din păcate, scena se repetă și azi. Fie că șefii impun subordonaților, fie că grijile vieții te auto-determină să munceşti la foc continuu, se întâmplă că și zilele de odihnă devin zile de muncă. Ceea ce poate fi periculos și pentru trup (apare epuizarea), dar și pentru suflet (apare apatia sau lipsa totală de spiritualitate). De aceea, Biserica nu recomandă munca în zilele de odihnă: pentru a te preocupa și de suflet. Dar, binecuvântează munca în zilele de odihnă, atunci când aceasta foloseşte desăvârşirii noastre. Deci, munca nu se judecă după ziua în care o faci, ci după scopul pentru care o faci. De aceea, se obişnuieşte a se spune că nu e bine să munceşti când este sărbătoare (bisericească sau legală).
Dar, și aici apare o perfidie: dacă nu muncim atunci... să ne distrăm. E un alt mod de a pierde timpul util sufletului. Idolatrizând distracția, comitem greșeala de a amplifica plăcerea și consumismul. Iar ambele distrug desăvârșirea.
Din această pricină, nici comuniștii și nici capitaliștii nu iubesc Biserica. Unii văd în ea o frână a progresului societății prin muncă (în realitate, prin sclavism), iar alții văd în ea o frână a consumismului, care exploatează plăcerile și bunul-plac al timpului liber. Exemplu: o fi 1 mai, dar cumpără-ți timpul ăsta liber. Fă grătare, excursii, distracții în cluburi, numai cumpără ceva... de ce să ai minivacanță în care doar să îți vezi de tine însuți?
În realitate, asta nu mai e libertate, ci o altă formă de sclavie, zis consumeristă, facilitată de tine însuți. De altfel, veți vedea că în aceste „minivacanțe” doar unii „se distrează”, în timp ce alții muncesc pe rupte, tocmai pentru „distracția” primilor sau pentru a obține ceva din această „distracție”.
Dar, nici primii (petrecăreții) nu sunt mai fericiți. Ei se aleg cu ceva efemer după care, de a doua zi, viața le devine la fel de ternă și de gri, fără nicio lumină interioară, fără nicio îmbunătățire sufletească.
2. Capitalizarea și instrumentalizarea muncii. Sfântul Pavel a extrapolat valoarea muncii, spunând că „Cine nu muncește, acela să nu mănânce”. Prin aceasta se stabilea un prim principiu de aplicare a muncii în societate: orice muncă trebuie cumva răsplătită. Din păcate, acest principiu tinde să fie alterat astăzi, prin nedreptățile care apar în câmpul muncii.
Capitalizarea este ispita patronilor, care tind mereu să folosească munca angajaților în scopul propriului profit, „uitând” să mai recompenseze munca la adevărata valoare.
Instrumentalizarea muncii înseamnă transformarea muncii și a muncitorilor în simple instrumente aflate la dispoziția patronilor. Fie că muncitorilor le sunt încredințate sarcini inadecvate, fie că aceștia sunt discriminați în raport cu alți colegi, fie că nu le sunt respectate niște drepturi în raport cu munca. În toate cazurile, munca și muncitorii devin doar anexe ale patronatului, fenomen ce astăzi mai este numit „sclavie modernă”.
3. Idolatrizarea muncii. Fenomenul este specific omului modern debusolat, numit cu un termen modern „workahoolic”. Cel căzut în această capcană vede în muncă un scop în sine, nu menit să-i asigure desăvârșirea existenței, ci însăși existența. Pentru dependentul de muncă, cariera este similară cu viața însăși. Relațiile sociale, morala, educația, însăși existenta, toate sunt reduse la un singur scop: carierismul. Nu mai muncim să trăim, ci trăim ca să muncim. Workahoolic-ul devine sclavul propriei sale mentalități, care suferă ontologic de lipsa viziunii sufletești asupra vieții. Totul devine bani sau contract. Și nu doar în domeniul afacerilor. Infecția „probabilităților”, „profitabilității” și a „indicatorilor” se întinde până în viața personală, unde totul devine contract. Familia devine contract nupțial, relațiile cu semenii devin contract social, până și relația cu divinitatea devine contract utilitarist. Unii văd în religie o formă de contract cu divinitatea, în care dai ceva și e musai să primești altceva, iar alții văd în ea o simplă afacere de succes, în care pare că vinzi niște baliverne unor creduli (motiv pentru care, ici colo, apar tot felul de „guru” spirituali, dar cu niște apucături profund lumești și lipsite de scrupule). În fine, dezastrul ultim al acestei ispite a muncii este ca, ostenindu-te la maxim toată viața, la sfârșit să obții Marele Nimic, atât cel material (că oricum nu luam nimic cu noi) dar, mult mai grav, cel spiritual. Chinuindu-te să devii ceva/ cineva, de fapt devii nimic tu însuți. Este dezastrul umanității: întoarcerea în nimicul din care venim.
Am trecut acestea în revistă pentru că, dincolo însă de problemele sociale grave ce sunt generate de toate aceste „ispite” ale muncii, mai gravă mi se pare distrugerea a însuși fundamentului muncii.
Din mijloc de desăvârșire, ea tinde să devină mijloc de nimicire a omului.
De ce privim mereu în jos?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro