O problemă nu poate fi niciodată rezolvată prin legalizarea ei, pentru că:

Legalizarea nu vindecă cauza, ci normalizează efectul.

O problemă apare aproape întotdeauna dintr-o cauză mai profundă (sărăcie, traumă, dependență, lipsă de sens). Legalizarea acționează asupra manifestării exterioare, nu asupra rădăcinii care a generat-o, lăsând cauza să lucreze în continuare. Spre exemplu, un dependent de droguri va consuma în continuare „după reguli”, fără ca cineva să se mai străduie să intre în sufletul lui.

Ceea ce este legal devine implicit acceptabil moral pentru mulți.

Legea nu ar trebui să aibă doar un rol coercitiv, ci și unul formativ. Când ceva devine legal, pentru mulți oameni mesajul transmis este: „nu mai e o problemă, poți face de acum acest lucru oricând vrei, unde vrei”. Astfel, pragul moral scade, iar comportamentul se răspândește mai ușor.

Crește expunerea, mai ales pentru cei vulnerabili.

Legalizarea mărește accesul și vizibilitatea unui fenomen. Cei mai afectați nu sunt cei maturi și stabili, care au un discernământ format, ci tinerii, copiii, persoanele fragile emoțional sau social, care primesc semnalul că acel comportament este „normal”.

Reglementarea presupune administrare, nu rezolvare.

Atunci când un fenomen va fi legalizat energia va fi consumată spre organizarea, fiscalizarea și gestionarea lui. Automat se va muta efortul social de la prevenție și vindecare la întreținerea problemei într-o formă „controlată”.

Statul devine complice în dezvoltarea și perpetuarea problemei.

În momentul în care apar taxe, licențe și venituri, apare și un conflict moral: instituțiile ajung să beneficieze financiar de un fenomen care, în fond, rămâne dăunător.

Se slăbește mesajul educațional și preventiv.

Este dificil să educi oamenii împotriva unui comportament pe care legea îl validează. Prevenția devine ambiguă: „este dăunător, dar permis”.

Istoria arată că legalizarea nu reduce automat efectele negative.

În multe domenii (vicii, dependențe, comportamente riscante), legalizarea nu a dus la dispariția problemei, ci la extinderea ei într-o formă mai puțin contestată social.

Se confundă libertatea cu lipsa limitelor.

O societate sănătoasă nu înseamnă eliminarea limitelor, ci asumarea responsabilă a lor, mai ales când consecințele îi afectează și pe alții.

Răul nu se vindecă prin acceptare, ci prin pocăință și schimbarea inimii. Legea poate îngădui sau interzice, dar nu poate tămădui sufletul.

Hristos nu a venit să redefinească păcatul, ci să-l vindece. El nu spune că boala încetează dacă îi dăm un cadru legal, ci cheamă omul la ridicare: „nu de cei sănătoși au trebuință doctorul, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Acceptarea formală a unei rânduieli greșite nu aduce pace, ci doar liniște aparentă, care ascunde rana.

Ceea ce nu este asumat, mărturisit și lucrat se adâncește. Răul trăit în mod public și aprobat devine mai greu de conștientizat, iar omul își pierde simțirea păcatului, primul pas spre vindecare. 

Unde legea se oprește, începe lucrarea conștiinței și a harului. Acolo se naște schimbarea reală, care nu doar reglementează viața, ci o transfigurează.

Vezi și: Legalizarea prostituției – o inițiativă incompatibilă cu învățătura de credință ortodoxă