Odihna silinței și silința odihnei

2. Nevoia silinței

De ce ne e teamă de silință? De ce ne împotrivim și socotim că este nenorocire sau că este un lucru greu ?

Interesele noastre, înrâuririle cugetului lumesc, pedepsele noastre din copilărie, concepțiile și ideologiile lumii pe care ni le asumăm, egoismul nostru, complexul nostru de inferioritate se impun asupra noastră și ne împiedică să luăm deplin și cu tot sufletul jugul lui Hristos asupra noastră. Dar mai ales când suntem influențați și de societatea contemporană secularizată și fără Dumnezeu sau când suntem, din punct de vedere teologic, neîntemeiați pe piatra tare a credinței, atunci avem o viață duhovnicească superficială, și atunci interpretăm silința fără discernământ și iresponsabil.

Oamenii de obicei urăsc reaua pătimire, își hrănesc trupul, își aprind poftele. Tot ceea ce pentru un om lumesc este un drept rezonabil sau o îndreptățire care pare rațională și prilej pentru odihnă și confort pentru noi cei credincioși este o pricină a pierzaniei. De aceea depășirea grijii instinctive față de sine și a mulțumirii de sine cere adevărată dragoste. Avem nevoie de focul dumnezeiesc pe care îl aprinde în noi Hristos și ne schimbă. Adevăratul dor față de Hristos stinge orice alt dor, orice altă poftă. Înalta petrecere monahală de aici, ai cărei șase sute de ani îi prăznuim acum este rodul acestei stări dumnezeiești înflăcărate.

Noi Îl iubim pe Dumnezeu, dar în făptuirea de zi cu zi, din pricina micimii noastre sufletești sau omeneștii neputințe sau a ignoranței sau a patimilor, urmărim o oarecare autonomie a noastră față de Dumnezeu. Dragostea noastră se cheltuiește în ideile și dorințele noastre, în făpturi, în noi înșine, fără să înțelegem că această stare a noastră este de facto o rupere a legăturii și iubirii noastre față de Hristos, este plăcerea noastră, este păcatul mulțumirii de sine.

Măsura noastră este Însuși Hristos, „Măsura vârstei deplinătății lui Hristos”[1]. Cum spune sfântul Ignatie și noi putem să mărturisim cu îndrăznire: „Numai pe Hristos Îl vreau, și numai pe El Îl primesc”. Să ajung la El, să-L descopăr, să-L găsesc, să-L primesc, să devină Domnul și Dumnezeul meu.

Pentru noi, așadar, neîncetata silință evanghelică este calea mântuirii. Aici totuși trebuie și o anumită atenție. Silința este de voie și din inimă, este odrasla voinței. Nu trebuie să fie rodul dispoziției unui suflet bolnav sufletește, sau al unui remediu aplicat cu sila sau al unei hotărâri de frică sau de nevoie sau doar „ca să nu păcătuiesc”. Astfel, întristarea inimii, lacrimile ochilor, plânsul sufletului sunt binecuvântări ale lui Dumnezeu în măsura în care sunt însoțite de bucuria lui Hristos cea de viață izvorâtoare, care prisosește și adapă întreaga atmosferă a petrecerii noastre zilnice. Acestea trebuie să fie luate în considerare când punem la încercare chemarea monahală a cuiva, precum și atunci când ucenicul nu are dispoziție și nu poate să fie nevoitor și silitor.

Oamenii bucuroși sunt pecețile lui Hristos. Aceștia prin nevoință, cu adevărat, sapă adânc înlăuntrul lor. De asemenea, sincera evaluare a chipului stricat din noi, precum și urcușul nostru la înălțimea unei pocăințe din inimă și trăirea poruncilor evanghelice constituie terenul roditor al unui neîncetat martiriu al conștiinței.

Silința este un bisturiu minunat pentru o operație reușită a patimilor. Totuși nevoința și reaua pătimire nu sunt instrumente pentru a echilibra dualitatea trupului și a sufletului, ca elemente care luptă unul împotriva celuilalt. Nevoința nu este ucigătoare de trup, ci de patimi. Trupul este împreună-lucrător cu Duhul. Truda de voie este calea libertății și a adevăratei odihne. Trupul și sufletul constituie spațiul Duhului Sfânt, care conduce și atrage către luptele duhovnicești, către întâlnirea cu Dumnezeul nostru.

Arăm viața noastră și viitorul, privim la seceriș, la recoltă, la izbutirea în nevoință, în slujire, în răbdare, în rugăciune, în slujire. Simțim încuviințare și de la ceilalți, ne bucurăm că Dumnezeu este cu noi, binecuvântând tinerețea noastră, bătrânețea noastră, veșnicia noastră, nestricăciunea noastră, nemurirea noastră.

Silința evanghelică nu este tiranie. Este viață duhovnicească, este odihnă, lipsă de griji și veselie, este deschiderea cerurilor pentru fiii și fiicele lui Dumnezeu care se joacă înaintea Lui ziua și noaptea.

Silința este atât de ușoară! Fiindcă Mângâietorul le face pentru noi pe toate ușoare și odihnitoare. Viața duhovnicească ajunge să fie înaripată. Prin silință, firea noastră trupească se înnoiește în întregime și se preschimbă în asemănare a trupului lui Hristos. „Ziua zilei va spune cuvânt și noaptea nopții vestește știință”[2]. Este o înaintare a vieții noastre, o auzire tainică a cuvântului lui Dumnezeu, o intrare care ne apropie în fața altarului, în fața jertfelnicului Cortului ceresc.