Un semn al sănătății și maturității spirituale este acela că creștinul își vede păcatul său, ca fiind cel puțin la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, decât păcatele altora. Nu vom insista asupra acestui aspect, căci a fost discutat într-un articol anterior, dar trebuie să menționăm faptul că Apostolul Pavel își descrie propria atitudine, astfel: Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1, 15). Așadar, Sfântul Pavel a slujit oamenilor cu acest sentiment profund, de a fi un păcătos mai mare decât oricine.

Dar observăm că o astfel de atitudine este foarte greu de găsit, mult mai la îndemână fiind una total opusă, aceea că eu nu sunt așa de păcătos ca ceilalți. Aceasta este generată de trufie, care mă face să cred că toți ceilalți sunt mai păcătoși decât mine. De fapt, dacă această atitudine este prezentă în inima și mintea credinciosului, este imposibil urcușul spiritual. Din clipa în care încep să nutresc această atitudine arogantă, început să mă port cu un aer de superioritate față de ceilalți. Însă, acest „aer” este foarte diferit de „suflarea” Duhului Sfânt din sufletul credinciosului și niciodată nu poate pricinui o creștere duhovnicească.

Fariseul, în toată splendoarea faptelor sale

Cei mai mulți dintre fariseii menționați în Noul Testament nu erau cunoscuți pentru smerenia lor. În pilda Evangheliei din duminica a XXXIII-a după Rusalii,  Fariseul, stând (în picioare), aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. (Luca 18, 11). Observăm că, așa cum se considera pe sine, în comparație cu ceilalți oameni, el credea cu adevărat că dreptatea sa personală era superioară. Așadar, întregul tablou îl expunea pe el, în toată splendoarea faptelor sale, iar Dumnezeu era doar un simplu martor.

Dar nu se oprește aici, ci încă mai adaugă câteva pete de culoare, spunând: Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 12). Acestea sunt câteva lucruri prin care el se simte superior celorlalți. Cât de trist…el nu a înțeles că dreptatea omului este ca o haină murdară, înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face cu inima curată (Isaia 64, 5). Nu a învățat să rostească, asemenea psalmistului, Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta (Psalmul 50, 15).

Despre acest tip de atitudine, Sântul Ioan de Kronstadt spune: „Când îți vine în minte gândul nebunesc de a-ți număra faptele bune, imediat corectează-ți greșeala și mai degrabă numără-ți păcatele, greșelile tale continui și nenumărate, față de Stăpânul Atotmilostiv și vei afla că numărul lor este ca nisipul mării, dar virtuțile tale, în comparație cu ele, sunt nimic”.

Vameșul, conștient de mizeria păcatului

Continuând pilda Mântuitorului, într-un alt colț al curții templului, ni se descoperă un tablou cu totul diferit: Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Ce diferență de atitudine! El nu se considera vrednic înaintea lui Dumnezeu și, prin urmare, nu își pierdea timpul, comparând-se cu ceilalți. Era atât de conștient de păcătoșenia sa, încât nu a căzut în capcana care l-a ademenit pe fariseu.

El își bătea pieptul, arătând izvorul păcatului său, exprimându-și durerea păcatului și pocăința, aversiunea și oroarea de sine, din cauza acestuia. Și făcea acest lucru pentru a-și trezi toate puterile și facultățile sufletului, spre a fi capabil să-L cheme pe Dumnezeu în sufletul său sfâșiat, spunând, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Aceasta era rugăciunea lui; una scurtă, dar foarte completă și foarte diferită de cea a fariseului. Ea este o mărturisire a faptului că era păcătos, ca urmaș al lui Adam, fiind conceput și născut în păcat, și păcătos prin fapte, făcând multe păcate. Un păcătos vinovat și murdar, care merita mânia lui Dumnezeu și iadul cel mai de jos. Dar, el vorbea despre sine, ca și cum era singurul păcătos din lume, sau că nu mai era altul ca el. În rugăciunea lui există și o cerere, de milostivire, adresată lui Dumnezeu, căci față de El a păcătuit și la El este milă și iertare și numai El poate ierta păcatul.

Atitudinea este totul

Iată, doi oameni diferiți. Unul îşi spunea virtuţile, iar celălalt, mai în spatele templului, păcatele. Bune erau virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar, în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa. Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit oamenii de-a lungul veacurilor, căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sunt cuvintele rugăciunii neîncetate, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului. Cu această rugăciune, mulţi s-au întors mai îndreptaţi „acasă” în Împărăţia lui Dumnezeu.