Cele mai rele şi mai blestemate gânduri, diavolul nu le pune în mintea omului, ci în inima lui. Căci dacă le-ar pune în minte, omul, oricât ar fi el de rău şi oricât ar fi mintea lui de întunecată, totuşi s-ar îngrozi gândindu-se la ele şi poate ar vedea şi urmarea lor nefastă. Dar dacă pune aceste gânduri în inimă, inima nu se gândeşte niciodată la urmări. Inima este gata să sară şi să împlinească îndată orice pornire ce vine în ea, căci inima nu are ochi, dar mintea are. Şi când din prisosul unei inimi întinate vorbeşte gura, sau scrie condeiul, sau lucrează celelalte mădulare, limba ajunge o lume de nelegiuiri (Mat. 15, 11-20). Ea întinează tot trupul şi aruncă în foc cursul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei (Iacov 3, 6).

O, cât de mult trebuie să fie omul atent asupra inimii lui! Căci satana întotdeauna atacă mântuirea omului prin poarta inimii, fiindcă prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab şi aici cedează mai uşor.

Când săgeata aprinsă a unei priviri ispititoare este îndreptată direct spre inimă, când pofta vreunui păcat atrăgător este aşezată în faţa inimii, când gândul unei fapte de ruşine este aruncat peste zid înlăuntrul inimii, îndată inima ia foc ca pădurea uscată! Şi cine mai poate salva apoi ceva din ea, când flăcările se întind şi cuprind grabnic totul, nimicind fără cruţare orice rod bun din ea?!

(Lacrimă și har, EdituraBonifaciu, Bacău, 2010, p. 130)