Cârtirea atrage blestemul. Este ca și cum omul s-ar blestema pe sine însuși, după care vine urgia lui Dumnezeu.

În Epir am cunoscut doi țărani. Unul era familist și avea vreo două ogorașe, și întotdeauna pe toate le încredința lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca”, spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăștia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla, spunea: „Slavă Ție, Dumnezeule!”, și toate îi mergeau bine.

Celălalt avea multe terenuri, vaci și așa mai departe, și nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îți merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: „Slavă Ție, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Și să vedeți ce i se întâmpla... uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 158)