Sinuciderea nu este scurtarea suferinţelor, ci prelungirea lor. Albina care fuge dintr-un stup în altul ajunge să fie dispreţuită şi într-unul, şi în celălalt; dispreţuită din stupul în care a fugit şi dispreţuită în stupul în care a fugit.

Sinuciderea este încercarea de a fugi de împărăţia acestei vieţi. Însă pe un dezertor nici o împărăţie nu-l primeşte cu braţele deschide.

Uciderea este o lovitură piezişă dată vieţii; sinuciderea este o lovitură făţişă dată vieţii. Uciderea înseamnă dispreţul în parte al vieţii; sinuciderea înseamnă dispreţul final şi deplin al vieţii. Uciderea este un atac asupra omului ca om; sinuciderea este însă un atac asupra vieţii ca viaţă. Chiar uciderea este prin sine însăşi un fel de sinucidere, deoarece viaţa ta şi viaţa vecinului tău este viaţă. Însă prin ucidere tu vrei să ucizi o parte a vieţii care se poate apăra de tine; pe când prin sinucidere tu vrei să ucizi o parte a vieţii care nu se poate apăra de tine. Iată, viaţa vecinului tău se poate apăra de tine, dar viaţa ta este cu desăvârşire lipsită de apărare faţă de tine. Iar uciderea celui care nu se apăra atrage după sine pedeapsă şi chinuri în toate împărăţiile vieţii.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 118-119)