Mare păcat este osîndirea aproapelui! Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt păcat mai rău decît osîndirea, întru care răutate nu cade cineva decît numai din nebăgarea de seamă a celor mici, cum am zis mai sus. Că, obişnuindu-te a primi cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: „Ce este de voi auzi ce grăieşte acest frate? sau ce este de voi zice şi eu un cuvînt? şi ce este de voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin?” începe mintea să-şi lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora. Din aceasta se naşte clevetirea, osînda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, însuţi cazi în cele ce ai osîndit pe altul. Iar necercetînd cineva răutăţile sale, nici plîngîndu-şi mortul său, (precum au zis Părinţii), nici odinioară nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului său. Şi alt nimic nu aţîţă atîta mînia lui Dumnezeu şi nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază în părăsire decît grăirea şi osîndirea aproapelui. Să ştiţi şi aceasta că alta este a cleveti, alta a osîndi şi alta a defăima.

(Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997)