Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să ne rugăm, este desigur faptul că suntem niște păcătoși în căutarea mântuirii, că suntem desprinși de Dumnezeu și că nu putem trăi fără El și că tot ceea ce Îi putem oferi lui Dumnezeu este dorința noastră disperată de a fi făcuți în așa fel, încât Dumnezeu să ne poată primi – prin pocăința noastră în mila și iubirea Lui. Încât, chiar de la început, rugăciunea este efectiv urcușul nostru smerit către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu neîndrăznind să ne apropiem, știind că dacă Îl întâlnim prea curând, înainte ca harul Lui să ne îngăduie să-L întâlnim, va fi o întâlnire a judecății. Iar tot ceea ce putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviința, cu toată venerarea, slăvirea și teama de Dumnezeu de care suntem în stare, cu toată atenția și dedicarea noastră, și să-I cerem să facă ceva cu noi prin care vom putea să-L întâlnim față către față – dar nu spre judecată sau spre osândă, ci spre viața de veci.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, p. 50)