„Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și Îl voi slăvi pe El; Dumnezeul părin­telui meu și Îl voi înălța pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit.”

Fiecare canon are ca primă cântare un irmos ce se referă întotdeauna la prima cântare biblică a Bisericii noastre. Este imnul pe care l-a cântat poporul israelit plin de recunoștință față de Dumnezeu, atunci când în mod miraculos a trecut prin Marea Roșie și s-a sal­vat de armata lui Faraon, care l-a persecutat. Cântarea aceasta este cuprinsă în capitolul al 15-lea din cartea Ieșirea. Aici, Sfântul Andrei folosește al doilea vers în formă intactă și, în finalul irmosului, așază începutul imnului: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslvit!” (versul 1). 

De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greșelilor.

Evident în acest prim tropar, așa cum și în cel de-al doilea și în multe altele, tânguirea și plângerea sunt caracteristici ale Marelui Canon. Imnograful vorbește la persoana întâi, iar în alte locuri monologhează, întorcându-se spre sufletul său. Troparul acesta ne amintește de exprimările profetului Ieremia și de cele cuprinse în cartea Plângerilor (Ieremia 9,1, PI. 1.2, 2.11).

(Simeon Koutsa, Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Editura Doxologia, Iasi, 2012)