Democraţia presupune dezbateri publice şi vot, nu plâns de milă şi boicot

Puncte de vedere

Democraţia presupune dezbateri publice şi vot, nu plâns de milă şi boicot

Se încalcă prin această consultare populară drepturile cuiva? Este atacat cineva, ars pe rug, damnat dacă definiţia actuală din Codul Civil „urcă” în Constituţia României? Dacă referendumul va avea efectul scontat, pierde careva vreun drept pe care-l are acum? Evident, nu. Dormitorul rămâne tot spaţiu privat, liber de orice ingerinţă şi pentru persoanele de acelaşi sex, ca şi pentru heterosexuali. Iar dacă cineva doreşte să obţină drepturi pe care acum nu le are, poftim şansă. Drumul spre secţia de votare este liber. Să meargă acolo şi să spună „nu”. Apoi să continue, dar tot democratic, să lupte pentru ceea ce crede că reprezintă „dreptul” său.

Anunţatul referendum din 7 octombrie pentru clarificarea (securizarea) definiţiei căsătoriei în Constituţie e, deja, mai mult decât un exerciţiu civic unic în istoria României. E unic prin faptul că e singurul pornit de la firul ierbii, adică de la cetăţeanul de rând. Dar pe zi ce trece, devine provocarea bună şi „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35). Aparent, totul e simplu şi firesc. Având drept de vot, eşti invitat să te pronunţi dacă tu crezi că o căsătorie se poate încheia doar între un bărbat şi o femeie sau nu. În cel de-a doilea caz, îţi asumi faptul că definiţia căsătoriei rămâne deschisă şi pentru alte combinaţii dintre „soţi” – oricare (şi oricâţi!) ar fi ei.

Este ceva nedemocratic aici? E greşit că se ajunge la consultarea poporului? În cazul acesta, ori nu ne mai considerăm o societate democratică şi acceptăm oficial că trăim în plină dictatură a corectitudinii politice, ori ştergem din dicţionare etimologia acestui cuvânt (demos, adică popor; kratos, adică putere). Cei care boicotează referendumul transmit, practic, acest mesaj: „e democratic numai ce propunem noi, restul populaţiei nu contează decât în măsura în care ne aprobă pe noi”.

Se încalcă prin această consultare populară drepturile cuiva? Este atacat cineva, ars pe rug, damnat dacă definiţia actuală din Codul Civil „urcă” în Constituţia României? Dacă referendumul va avea efectul scontat, pierde careva vreun drept pe care-l are acum? Evident, nu. Dormitorul rămâne tot spaţiu privat, liber de orice ingerinţă şi pentru persoanele de acelaşi sex, ca şi pentru heterosexuali. Iar dacă cineva doreşte să obţină drepturi pe care acum nu le are, poftim şansă. Drumul spre secţia de votare este liber. Să meargă acolo şi să spună „nu”. Apoi să continue, dar tot democratic, să lupte pentru ceea ce crede că reprezintă „dreptul” său.

De fapt, tovarăşii sexomarxişti sunt perfect conştienţi de un lucru. Aşa cum comuniştii nu ar fi ajuns niciodată la putere în România decât cocoţaţi pe tancurile sovietice, nici ei nu vor avea niciodată şansa de a-şi impune politica distrugătoare de neam, familie, valori creştine decât pe căi oculte, obligatoriu cu masivă susţinere mediatică şi politico-financiară. E un adevăr care-i doare, de aceea se văicăresc atât de tare. Dincolo de spoiala europeană, îşi dau acum pe faţă arama fariseismului, perorând precum înaintaşii lor de acum două milenii: „Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 49). Iar strategia lor este una perversă de-a dreptul: „Noi ne poziţionăm împotriva referendumului şi spunem că opţiunea noastră este aceea de a nu merge la vot. Prin urmare, toţi cei care nu vor merge la vot sunt de acord cu noi”. Sesizaţi viclenia acestui sofism ieftin? Când nu poţi câştiga într-o înfruntare cinstită, apelezi la trucuri comuniste. Doar tovarăşii bolşevici mai aveau obiceiul să vorbească în numele poporului, fără ca poporul să aibă şansa de a-şi spune, în fapt, opinia.

O altă strategie este aceea de a forţa toate canalele de comunicare la care au acces, inclusiv unele televiziuni naţionale, să treacă sub tăcere referendumul. Aţi sesizat asta? Pe de o parte, ca nu cumva populaţia să fie informată, pe de alta – pentru că le este frică de dezbateri. Se cuibăresc în contul privat de pe Facebook şi de acolo – vorba lui nenea Iancu: „şi dă-i, şi dă-i şi luptă...”. Singurul loc în care ies curajos - dar la adăpostul anonimatului, cum altfel? – îl reprezintă subsolurile unor materiale de presă de pe net, acolo unde o mână de oameni răspândeşte tot soiul de atacuri şi de năzbâtii ce nu au absolut nici o legătură pe fond cu tema referendumului.

Recunosc că sunt amărât nu atât pentru că referendumul ar putea să fie o ultimă şansă de confruntare democratică, civilizată, ci pentru că aceşti oameni pe care-i pomenesc mai sus au picat în capcana unor duhuri şi nu-şi dau seama ce fac, de fapt. Căci tipul acesta de atitudine nu e nou deloc. Într-un mod asemănător s-au comportat cu Mântuitorul cei ce L-au condamnat fără să-I găsească, în realitate, nici o vină pe care s-o poată dovedi. Strategia celor ce au ajuns să-L răstignească seamănă izbitor cu ceea ce vedem şi în această perioadă. Nici aceia n-au putut „să pună mâna pe El” pe faţă, ziua, căci „s-au temut de popor” (cf. Luca 20, 19). Dar au îndrăznit la adăpostul nopţii, ghidaţi de Iuda Iscarioteanul. De aceea, Domnul taxează laşitatea lor: „Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine” (Matei 26, 55). Aşa şi cu sexomarxiştii noştri. Nu ies pe faţă, la lumina zilei să voteze, ci se pregătesc să atace subteran, în noaptea minţii, când nu se mai aude vocea poporului, ci doar sunetul perfid al celor 30 de arginţi.

Nu e deloc ceva de dorit să fii stăpânit, deodată, şi de duhurile ce au stăpânit pe farisei, şi de puterile ce dirijau acţiunile comuniştilor de odinioară. E chin cumplit şi se vede asta la ei. Oamenii aceştia nu au pace, nu suportă deloc ideea de dezbatere, în care să-şi expună sincer, dar sincer!, opiniile şi intenţiile. Adevărul este că nu e uşor să găseşti argumente pentru a promova şi arăta frumuseţea (?) ori virtuţile (?!!) unirii dintre două persoane de acelaşi sex. Dar să urăşti atât de mult ideea de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie, să nu o consideri nici măcar demnă de un scuipat pe buletinul de vot, asta numai un suflet chinuit poate! Vorba cunoscutului cântec de după Revoluţie: „Doamne, vino Doamne, să vezi ce a mai rămas din oameni!...”.