Când îşi săvârşeşte lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebeşte clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra omului şi vieţii sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc ţinteşte să-l îndumnezeiască pe om.

Psihologul foloseşte o teorie bazată pe o anume şcoală psihologică. Părintele duhovnicesc foloseşte cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, care s-a descoperit proorocilor, apostolilor şi sfinţilor. Psihologul crede că boala omului se datorează în primul rând experienţelor traumatizante din trecut sau aşa-numitelor experienţe reprimate. Părintele duhovnicesc ştie bine că nu este vorba doar de amintirile trecutului sau de experienţele reprimate înmagazinate în subconştient, ci și de o energie anume a sufletului, care este bolnavă: mintea, ochiul sufletului.

Psihologul foloseşte metoda întrebării şi ascultării, încercând să-l facă pe om să-şi conştientizeze problema şi să-l ajute să se maturizeze psihologic. Părintele duhovnicesc, luminat de harul lui Dumnezeu, localizează problema - care sunt întunecarea minţii, închipuirile etc. - şi încearcă să-l ducă pe om la vederea lui Dumnezeu prin metoda ortodoxă de curăţire şi luminare.

Psihologul acţionează antropocentric, folosind gânduri şi idei. Părintele duhovnicesc lucrează în chip dumnezeiesc şi omenesc. El foloseşte meşteşugul vindecării, dar şi Tainele, prin care inima primeşte harul lui Dumnezeu.

Psihologul crede că totul se mişcă la nivel uman. Nu ia în seamă existenţa diavolului şi nici energia harului celui necreat al lui Dumnezeu. Părintele duhovnicesc cunoaşte deosebirea între harul lui Dumnezeu şi energia diavolească; între boala duhovnicească şi cea trupească. Psihologul se limitează la momentul în care persoana bolnavă devine conştientă de problema sa şi este în stare să o înfrunte. Părintele duhovnicesc călăuzeşte omul spre pocăinţă, care constă în preschimbarea sa lăuntrică. Nu se mărgineşte să-l ajute pe om să-şi depăşească o anume stare lăuntrică, ci îl ajută să-şi preschimbe patimile.

Există multe alte diferenţe, în privinţa felului de abordare, între psiholog şi duhovnic. Şi este trist că, având în Biserica noastră o învăţătură atât de deplină, privitoare la curăţirea şi tămăduirea omului, tindem totuşi să acceptăm şi să folosim teoriile psihologice în scopul tămăduirii oamenilor care, fireşte, nu mai cunosc predania trezviei.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Editura Sofia, p. 109)