Fiind fenomene, adică acte care cad sub simțuri, minunile pot fi cunoscute și deosebirea între minunile adevărate și cele false se poate face ușor, dacă avem în vedere caracterul supranatural și scopul religios-moral al minunii, cum și condițiile ce trebuie să le îndeplinească taumaturgul (persoana care face minuni), ca organ sau instrument al revelației divine.

Minunea se poate cunoaște ca atare și deosebi mai întâi de fenomenele sau actele naturale, prin aceea că ea întrece ca efect cauzele naturale. Vindecarea unui bolnav cu medicamente, printr-un tratament oarecare, să zicem prin băi, raze, regim alimentar etc, ori printr-o operație chirurgicală, este ceva natural; dar vindecarea numai cu cuvântul ori de la distanță a unei infirmități incurabile sau a unei boli grele, este fără îndoială o minune, pentru că nu e săvârșită pe cale naturală, ci prin harul lui Dumnezeu.

Minunea se deosebește iarăși ușor de faptele istorice obișnuite prin aceea că, având caracter extraordinar, ea atrage atenția contemporanilor în mod deosebit asupra ei.

De minunea falsă iarăși se deosebește ușor minunea adevărată, oricât s-ar părea de extraordinară cea falsă, deoarece aceasta nu servește niciodată unui scop religios-moral, ci se face numai în vederea unui interes, adesea material, sau pentru a satisface curiozitatea mulțimii. Așa sunt în cea mai mare parte „minunile” făcute de șamani, de vrăjitorii triburilor primitive, de fachiri, de medii spiritiste, de hipnotiști etc.

(Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994,  pp. 109-110)