Maica Maria trăia într‑o căsuță de lemn, la periferia orașului, unde am vizitat‑o în martie, 1927. În timp ce așteptam să fiu primit, am examinat numeroasele fotografii din camera de primire și am observat două: Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) și Mitropolitul Iosif (curând avea să devină conducătorul mișcării „iozefite”). Mitropolitul Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicație emoționantă maicii Maria, citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrățișarea Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata pătimitoare Maica Maria care, printre mulți întristați, m‑a consolat și pe mine, un păcătos...”.

Am avut șansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii vindecării sufletelor întristate. Un tânăr care devenise deznădăjduit după arestul și exilul tatălui său, preot, a plecat de la maica având un zâmbet de bucurie, hotărându‑se să accepte treapta de diacon. La fel, o tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându‑se să devină călugăriță. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund din cauza morții fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus și încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă și fermă.

Când am intrat la ea, i‑am spus maicii Maria că mă ataca adesea o depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni și că nu puteam găsi nicio metodă de a scăpa de ea.

„Depresia este o cruce duhovnicească”, mi‑a spus ea; „ea este trimisă să ajute penitentul care nu știe să se pocăiască, adică pe acela care, după pocăință, cade din nou în păcatele de mai înainte... Și, prin urmare, doar două medicamente pot trata această suferință a sufletului, uneori foarte mare. Trebuie fie să învețe să se pocăiască și să ofere roadele pocăinței; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia, cu umilință, supunere, răbdare și cu mare mulțumire față de Domnul, amintindu‑și că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al pocăinței... Și, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că descurajarea ta este rodul nerecunoscut al pocăinței, o pedepsire de sine inconștientă pentru absența roadelor care sunt cerute... De la acest gând ar trebui să ajungă la căință și, apoi, depresia se topește treptat și adevăratele roade ale pocăinței vor apărea...”

Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost, literalmente, ca și când ar fi făcut o operație pe sufletul meu și ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească... Și eu am plecat alt om.

(Ivan Andreev, Sfinții Catacombelor Rusiei. Viețile noilor mucenici, Traducere din limba engleză de Alina Aursulesei, București, 2015, pp. 69-70)