La aproximativ 50 de kilometri de Petrograd se află micul oraș Gatchina, bine-cunoscut tuturor locuitorilor din Petrograd pentru grădinile, parcurile și palatele lui. În acest oraș a trăit înainte de Revoluție o călugăriță, Maria, care era cunoscută nu doar de locuitorii din Gatchina, ci și de mulți locuitori ai Petrogradului. Revoluția din 1917 a găsit‑o pe maica Maria pe patul de suferință. După ce a suferit de encefalită (o inflamație a creierului), ea s‑a îmbolnăvit de Parkinson (boală degenerativă a sistemului nervos central, numită astfel după medicul Parkinson, care a descris această stare patologică): corpul ei, cu totul nemișcat, părea încătușat, iar fața anemică era ca o mască; putea vorbi, dar începuse să vorbească doar cu jumătate de gură, printre dinți, pronunțând încet și monoton. Ea era totalmente invalidă și avea mereu nevoie de ajutor și de o îngrijire atentă. De obicei, această boală continuă cu schimbări psihologice radicale (iritabilitate, o încăpățânare obositoare de a repeta întrebări stereotipe, un egoism și egocentrism exagerat, manifestări de senilitate și altele asemenea), fapt pentru care astfel de pacienți sfârșesc adesea în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria, fiind invalidă fizic în totalitate, nu doar că nu a degenerat psihic, ci a arătat trăsături de personalitate și de caracter cu totul deosebite, care nu sunt caracteristice pentru acești pacienți. Ea a devenit extrem de supusă, de umilă, ascultătoare, necerând nimic, concentrată în sine însăși; ea a devenit absorbită de rugăciunea permanentă, purtându‑și boala dificilă fără nici cel mai mic murmur. Ca o recompensă pentru această umilință și răbdare, Domnul i‑a trimis un dar: mângâierea celor întristați. Oameni cu totul străini și necunoscuți, care se găseau în supărări, întristări, depresie, deznădejde, au început să o viziteze și să converseze cu ea. Și toți cei care veneau la ea plecau consolați, simțind o iluminare a supărării lor, o liniștire a întristării, o calmare a temerilor, o îndepărtare a depresiei și a deznădejdii. Vestea despre această călugăriță extraordinară s‑a răspândit treptat dincolo de granițele orașului Gatchina.

Maica Maria trăia într‑o căsuță de lemn, la periferia orașului, unde am vizitat‑o în martie, 1927. În timp ce așteptam să fiu primit, am examinat numeroasele fotografii din camera de primire și am observat două: Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) și Mitropolitul Iosif (curând avea să devină conducătorul mișcării „iozefite”). Mitropolitul Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicație emoționantă maicii Maria, citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrățișarea Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata pătimitoare Maica Maria care, printre mulți întristați, m‑a consolat și pe mine, un păcătos...”

Am avut șansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii vindecării sufletelor întristate. Un tânăr care devenise deznădăjduit după arestul și exilul tatălui său, preot, a plecat de la maica având un zâmbet de bucurie, hotărându‑se să accepte treapta de diacon. La fel, o tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându‑se să devină călugăriță. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund din cauza morții fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus și încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă și fermă.

Când am intrat la ea, i‑am spus maicii Maria că mă ataca adesea o depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni și că nu puteam găsi nicio metodă de a scăpa de ea.

„Depresia este o cruce duhovnicească”, mi‑a spus ea; „ea este trimisă să ajute penitentul care nu știe să se pocăiască, adică pe acela care, după pocăință, cade din nou în păcatele de mai înainte... Și, prin urmare, doar două medicamente pot trata această suferință a sufletului, uneori foarte mare. Trebuie fie să învețe să se pocăiască și să ofere roadele pocăinței; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia, cu umilință, supunere, răbdare și cu mare mulțumire față de Domnul, amintindu‑și că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al pocăinței... Și, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că descurajarea ta este rodul nerecunoscut al pocăinței, o pedepsire de sine inconștientă pentru absența roadelor care sunt cerute... De la acest gând ar trebui să ajungă la căință și, apoi, depresia se topește treptat și adevăratele roade ale pocăinței vor apărea...”

Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost, literalmente, ca și când ar fi făcut o operație pe sufletul meu și ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească... Și eu am plecat alt om.

Prin 1930, maica Maria a fost arestată. Ea a fost acuzată de propagandă contra‑revoluționară și de a fi participat într‑o organizație contra‑revoluționară, în conformitate cu paragrafele 10 și 11 ale articolului 58 (al Codului Penal sovietic). Fratele ei a fost, de asemenea, arestat. „Organizația” era compusă doar din doi oameni. Iar „propaganda” împotriva regimului comunist era darul ei de a mângâia oamenii aflați în suferințe. Cei care au fost prezenți în timpul arestului descriu o imagine înfricoșătoare a batjocurii și a crudei violențe asupra pacientei suferinde, care era paralizată și incapabilă de orice mișcare fizică. „Crima religios‑politică” a maicii Maria s‑a agravat prin refuzul ei de a‑l recunoaște pe Mitropolitul Serghie după faimoasa Declarație din 1927, care a dus la o schismă în Biserica rusă.

Biata suferindă a fost trasă de brațe, care au fost răsucite la spate, pe podea și pe pământ, de la patul ei până la camionetă, de către doi cekiști. Lovindu‑i încă și mai mult trupul suferind și paralizat, cekiștii au aruncat‑o în camionetă și au luat‑o. Fratele ei a fost luat într‑un alt automobil, într‑un așa numit „corb negru” (o limuzină neagră, folosită în special pentru transportarea victimelor arestărilor făcute în toiul nopții; este descrisă de către Soljenițîn în primul volum al Arhipelagului Gulag). Cinstitorii compătimitori ai maicii Maria au început să‑i aducă în închisoare pachete modeste. Acestea au fost acceptate timp de o lună. Apoi, dintr‑odată, nu au mai acceptat pachetele și au spus scurt: „A murit în spital”. (Astfel de pacienți neajutorați erau de obicei omorâți.) Trupul nu a fost dat înapoi.

Fratele ei, un tânăr slab, mic și rafinat, care o îngrijise cu jertfă de sine și care primea vizitatorii, după nouă luni de investigații a primit cinci ani de închisoare într‑un lagăr de concentrare siberian.

(Ivan Andreev, Sfinții Catacombelor Rusiei. Viețile noilor mucenici, Traducere din limba engleză de Alina Aursulesei, București, 2015, pp. 69-71)