De la Cozancea, maicile au fost transferate în 1957 la Mănăstirea Sucevița, și de aici unele dintre ele au fost excluse din monahism, ca urmare a decretului 410 din 1959. Dintre ele, unele s-au întors ulterior la Sucevița ori la alte mănăstiri, iar altele au rămas în lume, căsătorindu-se sau trăind necăsătorite până la moarte. Rasofora Apolinaria se numără printre cele care nu s-au mai căsătorit, locuind în orașul Roman și făcând ascultare pe lângă Episcopia Romanului. Ajuta la curățenie și făcea prescuri pentru Sfânta Liturghie. Aici a cunoscut-o Părintele Valerian Radu de la Catedrala Mitropolitană din Iași, cel care i-a facilitat Părintelui arhimandrit Cleopa Nistor această informație. Mănăstirea Miclăușeni a fost înființată în 1947, din inițiativa Ecaterinei Ș. Cantacuzino. Dar iată că după numai șase ani, zile negre se abat peste comunitatea maicilor de aici.

Bătrâna Cantacuzino, transferată odată cu maicile la Mănăstirea Cozancea

În aprilie 1953, călugărițele de la Miclăușeni sunt obligate să întocmească o cerere prin care solicită transferarea și închinovierea lor la Mănăstirea Cozancea, raionul Trușești, regiunea Suceava, avându-se în vedere „că din interese superioare de stat, Mănăstirea Miclăușeni se transformă fie într-un laborator al oamenilor de știință din regiunea Moldovei, fie într-un locaș de odihnă al oamenilor muncii din împrejurimi, sau altceva”.

Conform referatului făcut de exarhul mănăstirilor, se aduce la cunoștința Mitropolitului Sebastian al Moldovei și Sucevei, de la acea vreme, că maicile sunt „de acord cu plecarea” (era singura soluție impusă), dar pentru transferarea lor și a inventarului erau necesare 13 camioane. Călugărițele și-au manifestat dorința ca „bătrâna Cantacuzino să fie transferată odată cu ele la Mănăstirea Cozancea”.

Transformări și schimbări

În acest sens, Mitropolitul Sebastian hotărăște, printr-o decizie, desființarea Mănăstirii Miclăușeni din Raionul Târgu Frumos, regiunea Iași, cu data de 1 mai 1953, și transferarea maicilor și surorilor cu întregul inventar gospodăresc la Mănăstirea Cozancea. În ziua de 29 aprilie merge personal la Mănăstirea Miclăușeni „pentru definitivarea acestei chestiuni”. În 30 aprilie comunică patriarhului Justinian despre situația de la Miclăușeni și deciziile luate, astfel că Sfântului Sinod al BOR, în ședința sa din 8 iunie 1953, hotărăște desființarea Mănăstirii de călugărițe Miclăușeni, transformarea schitului de călugări Cozancea în mănăstire de maici, transferarea maicilor la această mănăstire, iar a călugărilor de aici, la Mănăstirea Cetățuia din Iași. Desigur că atmosfera de la Miclăușeni era foarte tensionată, astfel că preotul și unele maici au fost acuzați de atitudini necorespunzătoare, obrăznicie și nesupunere față de autoritatea bisericească.

4 mai 1953, ziua cea mai tristă din istoria Mănăstirii Miclăușeni

Teofil, Episcopul Romanului și Hușilor, venit la Miclăușeni cu ocazia acestei situații, a adunat obștea în biserica mănăstirii, „vorbind călugărițelor din fața sfintelor uși, cu Biblia în mână, explicând ce înseamnă voturile monahale și mai cu seamă disciplina monahală și supunerea călugărilor față de starețul lor, de Chiriarhul locului, care este reprezentantul pe pământ al Mântuitorului și urmaș al Sfinților Apostoli”.

Călugărițele toate plângeau, iar în biserică „era o atmosferă de înmormântare”. În sfântul lăcaș se aflau și enoriașii din satul Miclăușeni, care se temeau că odată cu plecarea maicilor se va închide biserica și inventarul acesteia va fi transferat la noua mănăstire, dar au fost asigurați că se va înființa aici parohia Miclăușeni și vor avea și preot. Mănăstirea de maici Miclăușeni se desființa. Jumătate dintre maici nu puteau accepta ideea că mănăstirea în care intraseră cu atâta râvnă și dragoste se desființează și că trebuie să plece. Evenimentul era foarte trist. Plecarea efectivă din Miclăușeni a avut loc luni, 4 mai 1953.

(Mulțumim Părintelui arhimandrit Cleopa Nistor pentru permisiunea de a folosi informații din cartea sa, Miclăușeni: istorie, prezent și perspectivă, Editura Trinitas, Iași, 2007)