Prin cuvântul „biserică” înțelegem, de obicei, lăcașul sfințit de închinare în care suntem botezați, cununați și prohodiți, lăcașul unde în zilele de duminici și sărbători mergem și ne rugăm, ne spovedim și apoi, cu binecuvântarea preotului, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cuvântul „biserică” mai are înțeles de trup tainic al Mântuitorului Iisus Hristos (Efeseni 5, 23), ale cărui mădulare suntem, în parte, noi, creștinii (Efeseni 5, 30;I Corinteni 6,15; I Corinteni 12, 27), care ne-am botezat în numele Sfintei Treimi și ne împărtășim cu Dumnezeiescul Trup și Sânge. În Sfânta Scriptură, trupul nostru este numit „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19).

Biserica este numită și „casa lui Dumnezeu” (Ioan 2, 16) sau „casă de rugăciune” (Matei 21, 31).

Când zicem „casă de rugăciune” înțelegem că este o casă cu destinație specială: loc de rugăciune; când zicem „casa lui Dumnezeu” înțelegem că în această casă locuiește Dumnezeu și într-adevăr locuiește Dumnezeu pentru că în Sfântul Altar se află permanent Trupul și Sângele Mântuitorului nostru  Iisus Hristos în Sfânta Împărtășanie. Deci, spunem că în casa lui Dumnezeu - biserica - locuiește Dumnezeu în chip euharistic. Când zicem „casa lui Dumnezeu”, înțelegem că această casă nu trebuie să semene cu locuințele, cu casele oamenilor, pentru că nici Dumnezeu nu seamănă cu oamenii, ci cu El însuși. Deși Fiul Său - Domnul nostru Iisus Hristos - a luat chip omenesc, El a rămas și S-a făcut cunoscut oamenilor și ca Dumnezeu.

Locuinţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor

În biserică, se află și cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, prin care Dumnezeu este prezent în casa Lui. Această prezență a lui Dumnezeu prin cuvântul Sfintei Evanghelii se face mult mai simțită și ne dă mai multă statornicie în păstrarea cuvântului Său în duhul adevărului prin Sfânta Împărtășanie pe care o primim după pregătirea sufletească și trupească. Mântuitorul zice: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56), iar în alt loc: „Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi...” (Ioan 15, 7). Așa se explică de ce creștinii care se mărginesc în trăirea lor numai la cuvântul Sfintei Evanghelii și leapădă Sfânta Împărtășanie rătăcesc atât de mult de la adevărurile de credință.

Dumnezeu locuiește în casa Lui - biserica, nu singur, ci împreună cu sfinții zugrăviți în sfintele icoane; sfinții sunt „prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14); sfinții sunt persoanele prin care Dumnezeu a făcut minunate voile Sale (Psalmul 15, 3), și tot Psalmistul spune: „Iar Tu întru cele sfinte locuiești...” (Psalmul 21, 3).

Într-adevăr, chipurile sfinților din icoane arată viața lor de sfințenie; chipurile lor în biserică sunt înfățișate în așa fel, încât atunci când le privim înțelegem și simțim că ei se îndreaptă către punctul central unde este pictat chipul Mântuitorului - în Sfântul Altar,  dar se îndreaptă cu privirile și către noi. În acest fel, în biserică. se creează acea atmosferă duhovnicească de comuniune, de legătură sufletească între sfinți și Dumnezeu, între sfinți și noi cei care ne aflăm în biserică, între noi, sfinții din icoane și Dumnezeu. Iată de ce nu oricine poate picta sfinte icoane, ci numai persoane autorizate de comisia specială a Sfântului Sinod.

Ce face o biserică măreaţă

Arhitectura, forma bisericii, trebuie să fie și ea conformă rânduielilor și regulilor stabilite de Biserică și nu orice arhitect poate să facă o biserică; meșterul bisericii trebuie „să fie dus la biserică”, cum zice poporul nostru. Acest adevăr ne este arătat chiar în Vechiul Testament, unde stă scris că Însuși Dumnezeu a stabilit forma și a numit meșterii pentru construirea cortului sfânt (Ieșirea 25, 31).

În Noul Testament, forma bisericii este cea de corabie sau de cruce - cu o turlă, două sau cel mult trei la bisericile mari. O biserică mică poate fi și fără turlă. Interiorul este împărțit, cum știm, în altar, naos și pronaos. Unele biserici, ctitorii voievodale, au și camera mormintelor. Mai târziu, biserica a fost mărită și cu pridvor închis sau deschis. Bolțile bisericii nu trebuie să fie ca la casele obișnuite, plafoane, ci semicilindrice sau sferice. Nu trebuie prea multe ferestre, deoarece lumina în biserică vine de la policandru, lumânări, candele și mai ales de la fețele sfinților pictați în sfintele icoane. Numărul mare de ferestre ca și cel al turlelor strică frumusețea arhitecturii bisericii și modifică aranjamentul iconografic al picturilor de pe pereți. O biserică este măreață și fără nicio turlă. Crucea sau crucile (cele două de la apus și răsărit și celelalte două de pe acoperișul absidelor naosului) dau cu adevărat măreție casei lui Dumnezeu - bisericii, privită din afară.

Iată de ce, nu orice arhitect sau pictor poate proiecta sau picta o biserică în credința noastră creștin-ortodoxă-românească.

Este adevărat că avem nevoie de biserici mai încăpătoare, dar aceasta nu înseamnă să facem o biserică în care să încapă toată lumea la Paști. În toate trebuie să fie o măsură, o scară a proporțiilor. Monumentalitatea, măreția unei biserici nu este dată de volumul ei, ci de armonizarea formelor, a părților componente.       

Măreția unei biserici este dată de atmosfera de „familiaritate” pe care o degajă atunci când stăm lângă o biserică sau ne aflăm înlăuntrul ei; această constatare o face un om de cultură, cu treizeci de ani în urmă, cu ocazia unei vizite în Bucovina. Acel om era spaniol, trăit la umbra acelor biserici foarte mari din Spania.

Pentru fiii Bucovinei este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să trăiască la umbra unor biserici mărețe și preafrumoase și să se roage în ele, a unor biserici cunoscute în toată lumea: Voroneț, Putna, Probota, Moldovița, Humor și celelalte.

Este o mare binecuvântare că pământul Bucovinei a dat Bisericii un mare număr de pictori de categoria întâi. Este o mare binecuvântare că fiii Bucovinei, credincioșii Bisericii noastre strămoșești, iubesc Biserica și bisericile cu dragoste lucrătoare, ajutând la zidirea și pictarea lor, aceste prea frumoase case ale lui Dumnezeu.