1. Văd că arătaţi multă râvnă să duceţi la îndeplinire cele pe care vi le-am spus în ajun. De aceea, dar, şi eu voi arunca seminţele învăţăturii, nutrind de aici cele mai bune nădejdi. Căci şi ţăranul, ori de câte ori aruncă seminţele cu trudă şi vede pământul rodind şi câmpurile unduind de grâne, uită ostenelile de mai înainte şi se ridică îndată la truda care urmează şi la strângerea roadelor în hambare, cu nădejdea câştigului. Dar această cultivare, învăţătura, zic, cu cât mai roditoare şi mai aducătoare de câştig nu se face? Căci agricultura se îngrijeşte de belşugul roadelor văzute şi adună hrană pentru trupuri. Dar această cultivare, semănând învăţătura cuvintelor sfinte şi prisosind de harurile Duhului, adună în jitniţe bogăţie sufletească, hrană necheltuită şi curată, care nu se risipeşte, nici nu se strică cu timpul, ci, fiind păstrată printr-o pronie negrăită, are în ea însăşi o desfătare mai presus de minte. Iată roada ostenelilor mele, iată bogăţia strânsă pentru dragostea voastră! Gândindu-mă, aşadar, pe aceasta să o sporesc în voi, mă bucur pururea ca unul care nu în van şi-a aruncat seminţele, ca unul care nu degeaba a răbdat trudele, în sfârşit, ca unul care a semănat în pământ gras şi mănos şi bun de roadă.

Dar de unde presupun eu un asemenea câştig? De unde îmi dau eu seama că vorbele mele sunt puse în faptă de voi? Desigur, din venirea voastră aici, din faptul că toţi aţi venit cu sârg la Biserică, maica tuturor, din faptul că aţi stat în picioare neîncetat la această priveghere de toată noaptea, din faptul că, imitând corurile îngereşti, aduceţi neîncetată laudă Ziditorului. O, daruri ale lui Hristos! Sus, oştirile îngereşti slavoslovesc. Jos, oamenii, adunându-se în biserici, imită aceeaşi doxologie a aceloraşi. Sus, serafimii fac să răsune cântarea trisaghionului, jos, mulţimea oamenilor trimite sus aceeaşi cântare. Lauda comună adună împreună cele cereşti şi cele pământeşti: una este mulţumirea, una este veselia, unul corul bucuriei. Căci negrăita pogorâre a Stăpânului a adunat laolaltă acest cor, Duhul Sfânt l-a unit, bunăvoirea Tatălui a pus în armonie glasurile, astfel încât să aibă euritmia cântărilor de sus, care, mişcată fiind de Sfânta Treime ca de un plectru, face să răsune fericitul viers, cântarea îngerească, neîncetata simfonie. Acesta este sfârşitul râvnei de aici, acesta este rodul venirii voastre aici. De aceea mă bucur văzând o asemenea cinste, mă bucur văzând bucuria din sufletele voastre, bucuria cea duhovnicească, veselia cea după Dumnezeu. Căci nimic nu face atât de fericită viaţa voastră, cât bucuria agonisită aici, în biserică. În Biserică se păstrează bucuria celor ce se bucură; în biserică este buna nădejde a celor deznădăjduiţi; în biserică este bucuria celor întristaţi; în biserică este răcorirea celor trudiţi, odihna celor osteniţi. Căci zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”[1]. Ce este mai dorit oare decât acest glas? Ce este mai dulce decât această chemare? Căci chemându-te Stăpânul, la ospăţ te cheamă în biserică, la odihnă după osteneli te îndeamnă, la slobozirea din dureri te mută, uşurându-ţi povara păcatelor, căci prin desfătarea de aici vindecă deznădejdea, prin bucurie tămăduieşte întristarea. O, purtarea Lui de grijă! O, chemare cerească! Să ne grăbim, aşadar, iubiţilor, să arătăm aceeaşi stăruitoare râvnă, dar împlinind-o cu buna rânduială cuvenită şi cu scopul potrivit.

Aşadar, ştiind acestea, să şedem aici cu evlavia cuvenită, ca nu cumva, în locul iertării păcatelor, să ne întoarcem acasă cu ele sporite. Ce se cere de la noi şi ce ni se pretinde? Ca atunci când înălţăm dumnezeieşti cântări, să fim cuprinşi de multă frică şi, împodobiţi cu evlavia, aşa să le aducem pe acestea. Căci sunt unii dintre cei de faţă, pe care, pare-mi-se, nici dragostea voastră nu îi ignoră şi care, dispreţuind pe Dumnezeu şi socotind cuvintele Duhului ca pe nişte cuvinte obişnuite, scot strigăte neorânduite, nefiind cu nimic mai buni decât nebunii, vânzolindu-se cu tot trupul şi răsucindu-se şi arătând năravuri străine de orice stare duhovnicească. Nenorocitule şi ticălosule! Deşi ar trebui să te temi şi să te cutremuri să înalţi doxologia cea îngerească şi, în acelaşi timp, cu frică să îţi faci mărturisirea către Ziditorul şi prin aceasta să ceri iertare căderilor tale, tu aduci aici cele ale mimilor şi dănţuitorilor, tinzându-ţi mâinile fără rânduială, ţopăind cu picioarele, răsucindu-te cu tot trupul. Şi cum nu te temi, nici nu te spăimântezi, nesocotind asemenea cuvinte? Nu te gândeşti că Însuşi Stăpânul este aici de faţă în chip nevăzut şi măsoară mişcarea fiecăruia şi cercetează conştiinţa? Nu te gândeşti că îngerii stau în jurul acestei Sfinte Mese şi cu frică o slujesc? Dar tu la acestea nu te gândeşti, fiindcă ţi s-a întunecat mintea din pricina celor auzite şi văzute la teatre, şi de aceea amesteci cele săvârşite acolo cu purtările de la biserică, de aceea dai la iveală prin strigăte urâte toată neorânduiala sufletului. Cum, aşadar, vei cere iertare pentru propriile păcate? Cum vei atrage pe Stăpânul spre milă când tu rosteşti rugăciunea cu atâta dispreţ? „Miluieşte-mă, Dumnezeule”[1], zici, dar te arăţi străin de o purtare [vrednică] de milă. „Mântuieşte-mă”, strigi, dar arăţi un chip străin de mântuire. Cum se mai întind mâinile spre rugăciune, dacă ele neîncetat se ridică în aer, gesticulând fără nici o noimă, şi se înalţă un murmur puternic care, prin presiunea năvalnică a răsuflării, este plin de toată urâciunea? Oare nu sunt acestea faptele femeilor care se nărăvesc la răspântii sau ale celor ce strigă în teatre? Cum oare îndrăzneşti să amesteci cu această doxologie îngerească giumbuşlucuri drăceşti? Cum oare, nu te ruşinezi de cuvântul acesta pe care îl rosteşti: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur”[2]? Oare asta înseamnă să slujeşti cu frică? Să te împrăştii, să te foieşti, să nu mai ştii nici tu însuţi despre ce vorbeşti în această răsunare fără noimă a glasului? Acesta este dispreţ, şi nu frică, mândrie, şi nu smerenie. Aceasta este caracteristic mai mult celor ce se joacă decât celor ce slavoslovesc.

Aşadar, ce înseamnă a sluji Domnului cu frică? A lucra toată porunca, plinind-o pe ea cu frică şi umilinţă şi a aduce rugăciunile cu inimă zdrobită şi cuget smerit. Şi nu numai a-L sluji cu frică, ci Duhul Sfânt vă porunceşte prin Profetul David să vă bucuraţi de El cu cutremur. Căci datorită faptului că împlinirea poruncii de obicei produce bucurie celui ce se nevoieşte pentru virtute, se cuvine, zice, să o împlinească pe aceasta cu frică şi cutremur, pentru ca nu cumva, zăpăciţi fiind de nefrică, să fim păgubiţi de ostenelile noastre şi să Îl întărâtăm pe Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia. Omilia I la Ozia, Editura Doxologia, 2013)

[1]Ps. 50, 3.

[2]Ps. 2, 11.

[1]Mt. 11, 28.