Sâmbăta întâia din post

În vremea aceea, pe când mergea Iisus într-o sâmbătă prin semănături, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice. Şi fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine? Şi Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit ce a făcut David, când a avut nevoie şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el? Şi le zicea lor: Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este domn şi al sâmbetei. Şi iarăşi a intrat în sinagogă. Şi era acolo un om având mâna uscată. Şi Îl pândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Şi a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Şi a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau. Şi privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă. (Mc 2,23-28;3,1-5)

Cele două întâmplări relatate în Evanghelia care s-a citit în această primă sâmbătă a Postului Mare țin să ne arate cât de importantă este viața omului în comparație cu legea religioasă. În vremea Domnului se ajunsese la o asemenea rigiditate a respectării regulilor, încât în ziua de Sabat, considerată ziua odihnei pentru Dumnezeu, nu se putea face nimic în afară de cei 1000 de pași rânduiți pentru drumul până la sinagogă și înapoi acasă. Ori, în prima întâmplare povestită aici, aflăm că Hristos se afla pe câmp cu ucenicii, deci probabil la mai bine de 1000 de pași de cea mai apropiată sinagogă și „munceau” ca să își procure hrană, treierând grâul între palme. Nu se știe cum anume s-a nimerit să fie cineva prin apropiere și să îi vadă: pesemne îi pândea la marginea satului în apropierea căruia se aflau. Cel mai probabil și pânditorul a încălcat sabatul, mergând prea mult în această zi. În orice caz, Domnul îi arată cârcotașului că și regele David a îndrăznit să încalce sfințenia, intrând în templu în zona rezervată exclusiv preoților și mâncând din pâinea sfințită, care putea fi mâncată numai de preoți. Desigur, acest lucru a avut loc în condiții excepționale.

În continuarea Evangheliei, Sfântul Marcu spune că Domnul a ajuns până la urmă la sinagogă, la slujba de Sabat și că acolo a vindecat pe un om cu mâna uscată, motiv pentru care cârcotașul, același sau poate altul, sau chiar mai mulți, au început să murmure. Dar Domnul le-a spus că în zi de Sabat se cuvine a face bine, așa că i-a făcut să tacă de rușine. Fiindcă Fiul Omului e și domn al sabatului și fiindcă sâmbăta a fost făcută pentru om și nu invers.

Asemenea povestire are, cu siguranță, o semnificație și pentru azi. Ne aduce în atenție că toate sărbătorile, calendarele, regulile sunt făcute pentru binele omului și nu împotriva lui. Fiindcă suntem în Postul Mare, învățătura Domnului aplicată aici ne aduce în atenție că postul nu e făcut ca să fie ținut „ca la carte” doar pentru că așa e tradiția. Postul e făcut pentru cei care îl pot ține și se pot folosi de această reținere de la bucate, de la băutură, dar mai ales de la certurile și judecățile de zi cu zi. Nu se poate impune post negru unui copil, sau unui bătrân, sau unui bolnav, sau unui muncitor care are de făcut o muncă fizică intensă. Altminteri ar cădea din picioare de epuizare, iar asemenea atitudini vedem că nu erau bineplăcute Mântuitorului Hristos. Cei care se află în situații speciale au parte de respectarea altor reguli. Exista în Vechiul Testament porunca: „să nu legi gura boului care treieră” (Deut. 4,25), adică a animalului de care te folosești la acea muncă a câmpului. Așa stau lucrurile și aici: cel care muncește va posti cu măsură, nu ca să se epuizeze. Pentru că scopul postului nu e auto-chinuirea, auto-flagelarea, ci căpătarea unei bucurii și a unei ușurințe duhovnicești mai mari. Postul ajută ca toată rugăciunea noastră să fie mai intensă și mai puțin distrasă de tot ceea ce ne înconjoară. Oricine face exercițiul ascezei înțelege că atunci când postește, se roagă mai bine. Dimpotrivă, atunci când este sătul de mâncare și de băutură este mai greu ca sufletul să se ridice către cele înalte.

Postul care aduce întristare nu mai e post. Postul cu fața posomorâtă aduce cu sine atitudinea critică față de alții, răspunsurile acide față de semeni, judecata, bârfa, răutatea. De aceea Domnul spune, în Predica de pe munte: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 17-18).