Sfinţii noştri Părinţi, luând seama la Domnul care spunea că, gândurile rele care-l spurcă pe om ies din inimă (Mt. 15, 19-20) şi că noi trebuie să curăţim partea dinăuntru a paharului, ca să fie curată şi cea dinafară (Mt. 23, 26), au părăsit orice altă lucrare duhovnicească şi s-au dedicat cu totul acestei lucrări – anume, pazei inimii – fiind încredinţaţi că, împreună cu această lucrare, ei vor dobândi uşor orice altă virtute.

De Dumnezeu-purtătorul Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Să ne curăţim inimile, ca să-l putem afla pe omniprezentul Domn înăuntrul nostru. Să ne curăţim inimile cu focul harului Său, ca să putem vedea înăuntrul nostru lumina şi slava dumnezeirii Sale”.

Fericiţi sunt cei ce s-au apropiat de lumina divină şi au intrat în ea, s-au unit cu lumina şi au devenit întru totul lumină; căci ei s-au dezbrăcat complet de veşmântul întinat al păcatelor lor şi nu vor mai vărsa lacrimi amare. Fericiţi sunt cei ce au cunoscut deja în această viaţă lumina Domnului ca fiind Domnul Însuşi, căci ei vor sta dinaintea Lui cu îndrăzneală în viaţa ce va să fie. Fericiţi sunt cei ce L-au primit pe Hristos, Care a venit cu lumina la ei, cei ce s-au aflat mai înainte în întuneric, căci ei au devenit acum fii ai luminii şi ai zilei neînserate.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 331-332)