Dumnezeul nostru este foc (v. Evr. 12, 29), ne învaţă Scriptura, însă prin lucrarea acestui foc se stinge treptat şi în cele din urmă piere desăvârşit focul păcatului, focul trupesc şi sufletesc. Focul dumnezeiesc este curat, subţire, luminos, împărtăşeşte minţii adevărul, iar inimii o linişte minunată, o minunată răceală faţă de tot ce e pământesc, belşug de blândeţe, de smerenie, de bunătate.

Să nu vă înşelaţi! Să nu socotiţi înfierbântarea omenească a fi lucrare a dumnezeiescului foc! Mulţi s-au înşelat şi au căzut în amăgire de sine pierzătoare. Din starea de înfierbântare au apărut rătăciri fără număr şi au umplut cu învăţături mincinoase pământul. Norii aceştia întunecaţi ascund de lume soarele dreptăţii. După roada lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7, 16), a zis Mântuitorul despre învăţăturile mincinoase şi învăţătorii mincinoşi. Unde este înfierbântare, acolo nu este adevăr, de acolo nu poate veni nimic bun, nimic folositor: acolo clocoteşte sângele, acolo fumegă şi clădeşte castele de nisip raţiunea cu nume mincinos. Blândeţea şi smerenia, a căror lucrare este însoţită de o răcoare subţire, însă apoi se vădeşte prin nenumărate roade bune, sunt martorii binelui nemăsluit, adevărat, dumnezeiesc.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 137-138)