Înțelegem lucruri în felul acesta pentru că, de fapt, dragostea este cea care lipsește din noi, nu din El. El este un Dumnezeu drept, dar nu lipsit de iubire. Consecințele păcatelor noastre ne aparțin nouă, nu Lui și sunt perfect normale. Ne rapărtam la Dumnezeu în funcție de interiorul nostru, de lumea noastră interioară. 

Atunci când omul are dragoste față de ceilalți, le poate îngădui greșelile, îi poate ierta ușor, iubește oamenii din fața lui, dar fără a iubi păcatele din ei, îi acceptă și îi îmbrățișează pe oameni exact așa cum sunt ei, fără dorința arzătoare de a-i schimba în vreun fel, când le respectă libertatea și alegerile indiferent dacă acestea îl rănesc sau exclud, atunci înțelege în mod profund felul în care Dumnezeu iubește, doar că de un infinit de ori mai mult. Când omul se vede pe sine clar, prin discernământ, își înțelege neputințele și căderile, iar din smerenie le acceptă și le pune sincer în fața lui Dumnezeu, nu vrea să fie perfect pentru că știe că asta aparține doar lui Dumnezeu, omul găsește pacea și bucuria. Înțelege că Dumnezeu nu condamnă pe nimeni în realitate, omul se condamnă singur prin ceea ce el alege să facă, să zică, să gândească în fiecare zi. 

Dar când omul se judecă pe sine în mod foarte aspru, dar fără discernământ, dorindu-și să fie perfect, fără de greșeală, judecă greșelile și alegerile celor din jur, le fură libertatea celorlalți încercând să-i schimbe cum crede el că este bine, vrea să-i salveze fără acordul lor, îi condamnă pentru orice cădere, vrea ca cei din jur să fie și ei perfecți; crede cu tărie că așa se raportează și Dumnezeu la oameni, la el însuși. Atunci credința lucrătoare și dragostea primite în dar, se sting în om, încetul cu încetul. Rămâne un om credincios doar la nivel declarativ, verbal, dar cu o inimă împietrită, nelucrătoare. Totul devine mecanic și robotizat, lucrurile se fac pentru că trebuie, fără a fi simțite în inimă; apare frica de un Dumnezeu închipuit, frică care trage după sine anxietatea de a nu fi cumva respinși pentru că nu suntem perfecți.

Iar partea antagonică în toate povestea asta este că nouă ne este frică să nu-L supărăm pe Dumnezeu pentru a nu fi pedepsiți noi, a nu suferi noi cumva, dar nu ne mișcă în niciun fel supărarea pe care noi o provocăm Celui care ne-a dat tot, inclusiv pe singurul Său Fiu. 

Noi înțelegem, din cauza mândriei și a egocentrismului, că merităm iubirea și acceptarea Lui doar dacă suntem perfecți, fără de greșeală, iar tot ce este opus perfecțiunii este o pedeapsă. Dar cred că Dumnezeu nu condamnă căderea și imperfecțiunea omului, ci nepăsarea lui față de stăruința în păcat. Cu toții suntem căzuți și supuși păcatului, dar importantă este smerenia și asumarea cu care ne privim propria stare. Încercarea de a fi perfecți ne fură bucuria de a trăi, a iubi și a-L cunoaște pe  Dumnezeu exact așa cum este El.