Despre libertate

Dumnezeu nu dă semne de îndepărtare pentru că nu ne iubește, ci „pleacă” tocmai pentru că ne iubește prea mult și nu vrea să ne sufoce. Ne oferă acel „spațiu de manevră” în care noi să putem opta, să facem alegeri în deplină libertate, nu sub influența vreunui dar, oricare ar fi el.

Dacă e ceva ce Dumnezeu respectă cu sfințenie în ceea ce ne privește, acesta este darul libertății. De aceea, El nu copleșește auditoriul prin erudiție atunci când predică, nu apelează la atotștiința Sa decât în anume situații, nu face minuni spre a impresiona, ci povățuiește, îndeamnă, mustră (când e cazul), tămăduiește ‒ din iubire ‒ „toată boala și toată neputința din popor”, dar cere discreție asupra acestor fapte și nu răspunde niciodată atunci când i se cer „semne și minuni”. Vorbindu-ne în pilde, Domnul nu face decât să ne respecte calitatea de parteneri de dialog. Fără a anula distanța dintre creatură și Creator, dintre om și Dumnezeu, parabola creează un spațiu în care cei doi se pot întâlni ca doi prieteni ce stau „la un pahar de vorbă”. Dumnezeu Se pleacă spre om și-i vorbește pe limba și înțelesul acestuia. Iar prin povestea pe care i-o spune, Dumnezeu îi deschide omului poarta către o altă lume decât cea din care se inspiră parabola, anume către realitatea Împărăției Cerurilor. De pășit prin această poartă nu mai depinde însă doar de Dumnezeu, ci și de fiecare om în parte.

***

Pe Dumnezeu nu-L poți iubi cu adevărat decât atunci când devii conștient de libertatea pe care o ai și pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include și dreptul de a-L refuza. Din respect și din desăvârșită iubire față de noi, Dumnezeu va căuta să alunge din viața noastră orice element care ne-ar putea constrânge sau determina să-L iubim. Iar „testul final” al relației de iubire cu Dumnezeu este cel în care noi ne conștientizăm statutul de persoană, adică ne asumăm în deplină cunoștință de cauză și ne acceptăm locul pregătit nouă de El, acela de parteneri egali în iubire. Această comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, temă predilectă a teologiei și a filosofiei creștine contemporane, este esențială pentru a înțelege în ce anume constă demnitatea omului și de ce este el mai presus de toate celelalte făpturi.

***

Libertatea nu poate fi înțeleasă doar ca alegere între bine și rău. Libertatea de a alege între ceva și altceva, de a o lua la stânga sau la dreapta ține de liberul arbitru, dar nu dă adevărata dimensiune a libertății și nu reflectă întregul tragism al existenței răului în lume. Preocupările pentru o înțelegere până la semnificațiile cele mai profunde ale libertății sunt extrem de reduse în istoria umanității. Filosoful creștin Nikolai Berdiaev constata, cu amărăciune, că libertatea nu este deloc pe placul maselor de oameni. Aceștia, precum în Legenda Marelui Inchizitor, sunt gata să renunțe la o libertate autentică pentru una aparentă, dar care oferă pâine și confort. „De altfel, libertatea a fost mult deformată și transformată în instrument de supunere, a fost înțeleasă exclusiv ca drept, ca pretenție a oamenilor, pe când ea este mai ales o datorie. Libertatea nu înseamnă ce Îi cere omul lui Dumnezeu, ci ce îi cere Dumnezeu omului. De aceea libertatea nu este ușurință, ci dificultate, povară cu care trebuie să se încarce omul, ceea ce se acceptă atât de rar" (cf. Nikolai Berdiaev în volumul „Încercare de metafizică eshatologică”).

***

Dumnezeu ne respectă prea mult pentru a ne ține „legați” de El printr-un atașament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau cumpărată, indiferent cum. El nu dorește să-I căutăm prezența doar pentru că ne-a hrănit cu pâine și ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi și ne-am vindecat. Ne copleșește cu multe daruri dar, după aceea, ne redă libertatea, ne „slobozește”, „dispare” cumva din viața noastră. Acesta este și primul semn mai evident că ne prețuiește ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca ființe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu dă semne de îndepărtare pentru că nu ne iubește, ci „pleacă” tocmai pentru că ne iubește prea mult și nu vrea să ne sufoce. Ne oferă acel „spațiu de manevră” în care noi să putem opta, să facem alegeri în deplină libertate, nu sub influența vreunui dar, oricare ar fi el.

***

Omul modern are tendința de a se raporta exclusiv la propria sa rațiune și își face din asta un titlu de glorie. Dar încă ar fi bine dacă această rațiune a sa ar fi una luminată, curățită de orice pornire pătimașă, dacă omul ar fi nu doar rațional, ci și înțelept. Cu discernământ. Dar omul poate fi atât de josnic încât, pentru a-și justifica anumite patimi, anumite neputințe sau chiar boli sufletești (vicii), folosește argumente „raționale” și postulează „principii de viață” pornind de la starea sa morală căzută, de la cele care îl stăpânesc și îl înlănțuie. În loc să lupte spre a se elibera de ele, „omul recent” preferă să-și facă iluzii că această stare a sa ar fi, de fapt, un triumf al libertății (confuzia cu libertinajul a ajuns, astfel, loc comun). „Drepturile omului” și „corectitudinea politică” sunt manipulate adesea spre a oferi „onorabilitate” celor care trăiesc în patimi grele și săvârșesc păcate de care se declară „mândri”.

De la același autor

Ultimele din categorie