1. Despre menirea omului ca ființă rațională.

Dumnezeu, creându-l pe om din propria Lui bunătate, a intenționat să întemeieze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății, care trebuia să devină libertate morală prin dreapta întrebuințare a puterilor lui morale, cunoscătoare și voitoare, ca să devină omul chip al lui Dumnezeu. Și cu adevărat așa trebuia să fie omul, fiindcă numai niște ființe libere moral puteau să restaureze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății. Dacă omul nu ar fi fost o ființă inteligentă și independentă, ci una necugetătoare și roabă din punct de vedere moral, dependentă de firea și de nevoile ei, ar fi fost un animal irațional precum celelalte animale și nu ar fi avut nici o menire, s-ar fi învârtit în cercul vicios al instinctului în care nu ar exista nici un progres și nici o dezvoltare a duhului, nici vreun fenomen al desăvârșirii morale și ar sfârși ca un animal irațional fără menire, fără misiune. Dar nu se întâmplă aceasta, fiindcă viața umanității mărturisește că omul este o ființă rațională și independentă și este destinat să devină liber moral, dezvoltat intelectual și moral, având drept învățător în viața lui când dumnezeiasca descoperire, când descoperirea firii, adică simțirea lui morală și istoria neamului omenesc.

Omul este cu adevărat o ființă superioară. Numai el cercetează cerul și adâncul cerului și Îl caută pe Creatorul lui[1], numai el are doruri nesfârșite, numai el trăiește pentru o lume ideală, numai el are cugete morale și simțiri și sentimente morale, numai el caută cunoașterea ființelor, numai el își consemnează propria istorie, numai el își imortalizează numele, numai el își caută misiunea, numai el trăiește pentru nemurire, numai el trăiește ca să se înalțe la Dumnezeu cu Care se silește să se unească.

2. Că menirea omului este să contribuie la restaurarea pe pământ a Împărăției iubirii și libertății.

Fiindcă sensul personalității este indisolubil legat de comuniunea și iubirea reciprocă, înseamnă că omul este menit să promoveze Împărăția iubirii și a libertății și să contribuie la restaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Există Împărăția lui Dumnezeu acolo unde  ființe raționale, ca ființe libere din punct de vedere moral, au relații între ele, sunt legate între ele prin iubire frățească și Îl au pe Dumnezeu împărățind în mijlocul lor, Îl cunosc pe El, Îl iubesc și Îl slujesc, fac voia Lui „ce este bun, plăcut și desăvârșit”[2], se supun Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu al lor. Pentru această lucrare, omul este potrivit prin fire, creat fiind după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înzestrat pe el cu diferite puteri duhovnicești și i-a dat un trup înzestrat cu diferite avantaje și desăvârșită îndemânare pentru activitățile lui. Prin duhul lui se înrudește cu lumea duhurilor, își înalță cugetul la Dumnezeu și vorbește cu El și se face prin această împărtășire duhovnicească părtaș celui mai înalt Bine, pe care este chemat să îl înfăptuiască în comuniunea celor asemenea lui. Prin puterile lui duhovnicești omul se arată împărat al făpturii și supune sub picioarele lui întreaga creație.

Prin duhul lui, devine capabil de împlinirea oricărui gând, iar îndemânarea trupului lui arată această îndemânare capabilă de împlinirea tuturor gândurilor lui. Dumnezeu îi dă toate mijloacele spre binele vocației lui morale și a scopului lui moral.

Din acestea se arată înalta menire a omului, superioritatea lui în creația Împărăției celei vii și vocația lui morală care transpare nu numai în lucrările duhului, ci și în cele ale trupului.

În afară de poziția verticală a trupului, însuși chipul omului îl mărturisește pe el stăpân al firii, având cea mai înaltă misiune. Numai în unitatea sufletului lui rațional cu un asemenea trup putea omul să folosească cuvântul, acest dar minunat al dumnezeiescului Creator pentru exprimarea propriilor cugete și a inspirațiilor care-i vin lui prin Duhul Sfânt. Printre organele trupului, mâna este cea care propovăduiește în chip minunat înalta lui menire, arătându-se potrivită cu felurita lucrare liberă pentru slujirea cugetelor și voirilor omului. De aceea omul creând, dând formă, ordonând toate după voia lui, își pune pecetea domniei lui și întemeiază regatul stăpânirii lui al cărui împărat moral se arată.

(Extras din Sfantul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia)

[1]Ps. 138, 8.

[2]Rom. 12, 2