Firea sensibilă, din pricina farmecului ei, atrage către ea pe cel se atașează de ea. Farmecele ei îi mișcă inima, iar inima le dorește, se avântă către ele, uită de poruncile morale și se predă lor spre desfătare. Aceasta însă îi robește și mintea și inima. O asemenea înclinație față de atracțiile lumii se numește aplecare spre păcat sau dispoziție de a păcătui. Această dispoziție de a păcătui este o dispoziție rea și o alegere liberă necucernică, robită firii sensibile. Acesta este cugetul trupului. De această răutate trebuie deosebită răutatea care vine din viclenie, cea care se manifestă prin intenții rele și gânduri rele.

Răutatea, adică viclenia are diferite grade. Cele mai importante stări ale acestei răutăți, deosebite între ele după gradul lor, sunt următoarele:

1) Starea de nemulțumire morală, adică împotrivirea față de interdicțiile  poruncilor legii morale. La acest nivel, firea duhovnicească încă domină asupra firii sensibile, și încă îndreaptă voia, dar fiindcă firea sensibilă a încetat să asculte în mod absolut duhul, din acest motiv are loc o disensiune a omului cu el însuși, în măsura în care firea sensibilă se răzvrătește cu pretențiile ei împotriva legilor duhului. Omul în starea aceasta acționează conform poruncilor morale, dar cu nemulțumire și cu mâhnire, iar datoria i se pare o povară grea și greu de purtat.

2) Starea de instabilitate morală este nivelul imediat următor stării dinainte. La acest nivel firea sensibilă se răzvrătește mai tare. Puterea de stăpânire a duhului asupra firii sensibile se clatină și abia mai poate să se mențină, mai întâi omul devine greu de convins, apoi neascultător și la sfârșit în orice clipă în care poate să scape din vedere supravegherea duhovnicească care nu priveghează și atenția, acționează împotriva voinței și se răzvrătește împotriva stăpânirii duhului pe care o respinge.

3)  Cu cât firea sensibilă devine mai puternică în om, cu atât mai slab devine duhul, totuși încă mai simte că trebuie să acționeze ca o ființă morală independentă. În conștiința lui răsună mereu și de fiecare dată cu mare putere legea morală. Duhul însă slăbește într-atât încât nu mai poate să opună cu putere autoritatea legii morale pretențiilor firii sensibile, care deja îl stăpânește. La acest nivel, firea sensibilă îi îngăduie celui robit de ea lucrarea acelor legi morale în măsura în care acestea nu împiedică pretențiile firii sensibile. Omul la acest nivel se simte robit de păcat, dar nu poate să rupă legătura acestuia. Are deplină conștiință a nenorocirii lui duhovnicești, nu are totuși puterea să se elibereze dintr-o astfel de stare nenorocită și să-și readucă duhul la stăpânirea cuvenită lui.

4) Starea de dinainte încă nu a devenit deplină robie a duhului, fiindcă duhul încă își afirmă pretențiile lui, în conștiință se opune cu nemulțumire împotriva jugului impus lui. Puterile lui duhovnicești se tocesc mai mult și mai mult. Glasul conștiinței care comunică lipsurile omului, tace tot mai mult, iar omul se robește mereu cu mai multă râvnă firii sensibile, negându-și firea lui duhovnicească. Aceasta este starea robiei morale[1].

5) Cu cât omul rămâne mai mult în starea de mai înainte, cu atât mai decisivă devine domnia firii sensibile asupra duhului, astfel încât duhul nu mai ridică nici un glas împotriva pretențiilor firii sensibile, ci se supune ei cu râvnă, cu toată puterea lui, pentru atingerea scopurilor ei. Starea aceasta este cea a corupției totale, în care omul lucrează răul cu deplină conștiință și cu intenție și uneori cu încordarea tuturor puterilor lui duhovnicești.

6) Povățuirile nu mai provoacă nici o simțire celui astfel căzut, necazurile și pătimirile nu îl mai mișcă spre nici o pocăință. Starea aceasta este împietrirea morală care poate fi privită ca nivelul cel mai înalt al corupției morale[2].

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Morala creștină, în curs de tiparire la Editura Doxologia)

[1]In. 8, 34; Rom. 6, 14; 16, 20. V. Învățătură elementară despre credința practică, adică scurtă expunere a moralei creștine potrivit duhului Bisericii sobornicești ortodoxe a lui Hristos, tradusă din limba rusă de ierodiacon Grigorie Gogou, din Lesbios, doctor în Teologie la Facultatea de Teologie în Halki, și profesor aici, tipografia Patriarhiei, diortosită de Stefanos A. Domesticos, Constantinopol, 1859, pp. 14-15.

[2]Fapte, 28, 26-27. Efes. 4, 18.