Atât regenerarea morală, cât și cultura anulării au resorturi personale și numai secund, derivat instituționale. Ambele teme capătă vizibilitate public mare prin acțiuni instituționalizate, dar soluțiile la ele nu pot veni decât prin acțiune personală, discretă, și numai secund instituțională. Într-o societate care din rațiuni istorice tinde să acorde importanță excesivă statului și instituțiilor, care sunt principial deturnabile către alte scopuri decât cele pentru care au fost create, aceste lucruri banale din perspectivă creștină merită subliniate.

Regenerarea morală este o împreună lucrare, din acțiune liberă personală susținută de dragoste primită în dar. Cheia e disponibilitatea de a accepta darul de la persoane obiectiv superioare în privința felului de a viețui, nu intrinsec, în care toți suntem egali ca valoare inestimabilă. La scara unei țări nu poate exista un plan omenesc pentru regenerare morală, pentru că izvorul dragostei nu e omenesc. Nu noi decidem starea și evoluția unei națiuni, dar putem face tot ce depinde de noi începând cu noi înşine, fără a judeca pe ceilalți și susținând oamenii care ne-o cer personal, nu instituțional, generic. Acțiunile de felul celor caracteristice culturii anulării sunt încadrabile la categoria ispitiri, iar cheia de raportare la ele este ca pentru orice ispite, au un caracter personal și relevanță instituțională numai în măsura în care persoană joacă un rol institutional major.

În cazul unei persoane oarecare, fără roluri cheie în instituția Bisericii, problema culturii anulării nu se poate rezolva din punct de vedere creștinesc prin acțiune grupală a Bisericii. Ea se rezolvă personal în fiecare caz în parte prin atitudine creștină, de la nevorbirea despre problemele care apar (pentru a nu duce mai departe răul), la acțiune corectă profesional în termenii obiectivității și standardelor academice, astfel încât alegațiile să fie evident de nesusținut în fața faptelor, și la trecerea cu vederea, generozitate față de persoanele care au făcut rău după ce situația e depășită. Rezultatul final e că toată lumea știe ce s-a întâmplat, dar într-un fel constructiv, neantagonic, iar atitudinea creștinească apare ca model implicit.

Palierul dezbaterilor instituționale poate fi util celor angajați politic sau civic, dar e secundar. În particular comisiile de etică nu pot avea niciun rol în această chestiune, componenții fiind angajați ideologic la nivel de prespupoziții în diferite feluri.

Nu ne putem aștepta ca organizarea socială pentru regenerare morală și acțiune comună împotriva culturii anulării să ducă la altceva decât a dus acțiunea asemănătoare de acest fel în secolul al XX-lea. Această ispită trebuie evitată, fără ca prin asta să renunțăm la comunicarea publică pe aceste teme, în cadrul dialogului civic caracteristic unei democrații liberale. Comunicarea și dezbaterea sunt una, acțiunea concretă e altceva. Comunicarea și dezbaterea au valoare pentru a ține vie țesătura socială și antrenamentul minților în căutarea unor soluții. Pentru acțiune cu discernământ e nevoie de mult mai multe cunoștințe specifice contextului care nu pot fi deținute niciodată de grupuri sociale sau de instituții, iar dacă în vreun mod oarecare le-ar strange, nu le-ar putea gestiona.