Vorbind despre sfârşitul lumii şi venirea Fiului Omului, Domnul Iisus a întrebuinţat pe rând cuvintele zi şi noapte. El asemuie a doua Sa venire cu lovitura neaşteptată şi năprasnică a fulgerului, şi zice: Aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa. Şi iar povăţuieşte: într-aceea zi, cine va fi pe casă şi bunurile lui în casă, să nu se pogoare ca să le ia pe ele, iar puţin după aceea: într-această noapte vor fi doi într-un pat. Vorbind despre aceeaşi vreme, ba spune în ziua aceea, ba în noaptea aceea. Întrebi care să fie pricina.

Fără greş sunt toate cuvintele din gura lui Hristos, fără greş sunt şi aceste cuvinte ale Lui. Vorbind despre ziua Sa, El vorbeşte despre a Doua Sa Venire; vorbind despre noaptea aceea, vorbeşte despre sfârşitul acestei lumi şi acestui veac. Este una şi aceeaşi vreme – mai bine zis hotar despărţitor între vreme şi veşnicie, între moartea vremii şi viaţa veşniciei. Când soarele se va întuneca pentru a nu mai răsări vreodată şi când se va arăta semnul cel luminos al Fiului Omului spre a străluci pentru totdeauna, vreme atunci nu va mai fi. Atunci nu va mai fi vreme şi va veni ziua Domnului, în care tot acest univers material va trece cu sunet, stihiile se vor strica din pricina focului, iar pământul şi lucrurile ce sunt pe el vor arde (II Petru 3). Aceasta va fi ultima întâlnire dintre zi şi noapte şi veşnica lor despărţire. Drept aceea, când se vorbeşte despre această ultimă întâlnire şi veşnică despărţire dintre zi şi noapte este totuna a spune în ziua aceea sau în noaptea aceea. Ceea ce pare contradictoriu acum şi pentru vremea de acum, când roata vremii arată pe rând ziua şi noaptea, nu va mai fi astfel în pragul despărţirii hotărâtoare dintre ceea ce este trecător şi ceea ce este veşnic.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 50-51)