În vremea aceea, fiind Iisus într-un loc și rugându-se, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui. Și le-a zis: Când vă rugați, ziceți: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă în fiecare zi. Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi înșine iertăm tuturor celor ce ne greșesc nouă. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel-viclean. Și a zis către ei: Cine dintre voi, având un prieten, de se va duce la el în miez de noapte și-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini, că a venit din cale un prieten la mine și n-am ce să-i pun înainte, iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă pune la osteneală. Acum ușa e încuiată și copiii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ți dau. Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie. Și Eu zic vouă: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia; și cel care caută găsește; și celui care bate i se va deschide. (Luca 11, 1-10) (Marți în săptămâna a 23-a după Rusalii)

Rugăciunea „Tatăl nostru” sau „Rugăciunea Domnească” reprezintă cu siguranță fragmentul biblic cel mai cunoscut de către creștini. De mici copii învățăm să ne rugăm așa cum Însuși Domnul Iisus Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi, acum două mii de ani. În mințile și pe buzele creștinilor care s-au perindat de-a lungul atâtor generații s-a aflat aceeași formulă, valabilă tot atât de mult peste veacuri. Desigur, forma rugăciunii pe care am învățat-o este cea prezentă în Evanghelia după Matei (6, 9-13), în timp ce versiunea expusă în pericopa evanghelică a acestei zile diferă puțin, însă nu esențial.                    

Despre rugăciunea „Tatăl nostru” s-au scris numeroase comentarii, de la Sfinții Părinți și până la teologi ai vremurilor noastre. Cel mai cunoscut comentariu nou este, cu siguranță, cel al părintelui Constantin Galeriu, pe care mulți ni-l aducem aminte ca unul care întruchipa cât se poate de bine calitatea de părinte, tată duhovnicesc, povățuitor pe pământ și, totodată, călăuză către cer. 

Un punct de diferență vizibilă între rugăciunea pe care o rostim zilnic de mai multe ori și cea din Evanghelia de la Luca este versetul: „pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă în fiecare zi”. Cvasi-eternul „astăzi” e înlocuit aici prin repetabilul „în fiecare zi”. Cel de-al treilea Evanghelist pare că explică mai „pământește” anumite cuvinte, sintagme și situații. Așa face și un pic mai departe, când ajunge la versetul despre iertare: „Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi înșine iertăm tuturor celor ce ne greșesc nouă”. Încă o dată, mult mai clar, deși mai puțin poetic, Evanghelistul iconar și medic concretizează iertarea dumnezeiască. Ea vine asupra noastră aproape în relație de cauză-efect. Ni se dă, de către Dumnezeu, iertare pentru păcate, tocmai pentru că iertăm tuturor celor care ne-au greșit. Nu e doar o condiție, ci și împlinirea unui fapt. Luca nici nu se îndoiește că noi chiar iertăm pe toți cei care ne greșesc. Aceasta ar trebui să ne dea serios de gândit, să analizăm cât de mult suntem iertați noi de Dumnezeu dacă judecăm, urâm, ținem minte, valorizăm diferit, facem categorii de oameni. Cu siguranță că mai avem de lucrat la relația cu semenii, ca să primim iertarea dumnezeiască întru toate.

A doua parte a Evangheliei explică și modul în care Dumnezeu ne iartă pe noi, chiar dacă de fapt nu am reușit să iertăm deplin pe alții. Această explicație ne parvine prin intermediul unei pilde. Mântuitorul povestește despre un om care e deranjat în miez de noapte de vecinul care primise un oaspete neașteptat. Vecinul bate la ușă, trezește pe omul acela, ba poate chiar și pe copiii lui. O imagine foarte plastică, similară poate cu una din Amintirile din copilărie ale iubitului scriitor Ion Creangă, care descrie culcușul situat deasupra cuptorului. Revenind la ale noastre însă, Domnul Iisus explică faptul că omul din pildă tocmai din cauza deranjului se ostenește și ajută pe vecin cu ceva de mâncare. Eroul pildei nu spune: „e târziu, nu mă deranjez”. Așadar, pentru îndrăzneala în miez de noapte a vecinului, știind că acela nu ar îndrăzni dacă nu ar fi la mare nevoie, îl ajută. Aceasta e o aluzie la faptul că și noi, bătând la ușa Domnului oricând ne rugăm lui, fie ziua, fie în miez de noapte, primim iertare chiar dacă nu merităm. Chiar dacă după criterii omenești e ca și cum am deranja pe cineva bătând la ușa lui la o oră nepotrivită, ba mai suntem și parțial străini, prin păcatele noastre, adică nu chiar de-ai casei, totuși Bunul Dumnezeu ne răspunde.

În concluzie, mai adaugă Domnul Iisus: noi să cerem și ni se va da, să batem la ușa Domnului și El ne va deschide. Prin aceasta nu se anulează ideea că ne iartă pe măsura în care noi iertăm. Dar ni se arată fiindcă, în mila Sa, Dumnezeu ne iartă mult mai mult decât am merita noi, cu condiția ca noi să o cerem. Adică, rugându-ne, Îl avem aproape de noi pe Dumnezeu. Iar cu timpul, după cum spunea odinioară părintele Teofil Părăian, rugându-ne mult, vom obține și calitate. Tocmai prin rugăciune ajungem să ne curățim de neajunsurile noastre și să depășim greutatea neputinței de a ierta.