Motto: „Toate zilele celui sărac sunt rele, dar inima mulțumită este un ospăț necurmat.” (Pilde 15, 15)

„Cu gând mulțumitor și cu mulțumitoare inimă, cu mulțumitoare mădulare ale sufletului și ale trupului...” (finalul celei de a șaptea rugăciuni din Rânduiala Sfintei Împărtășiri) 

Dacă ați gustat, o clipă măcar, din starea aceasta evocată de Sfântul Simeon, cred că veți citi cele de mai jos ca pe propriile dumneavoastră gânduri...

Evanghelia de azi începe cu o rugăciune de cerere și se sfârșește cu o rugăciune de mulțumire, bun prilej de a folosi pericopa pentru a le înțelege mai adânc. Rugăciunea de cerere este rugă de lepros, de bolnav; rugăciunea de mulțumire este rugă de om sănătos. Chiar bolnav trupește, creștinul sănătos cu duhul aduce rugă de mulțumire și sporește lăuntric prin ea. Și adesea obține, fără să ceară, și vindecarea trupului...

Rugăciunea de cerere este făcută de la depărtare de Hristos; cea de mulțumire, de la picioarele Lui. Rugăciunea de cerere este făcută în picioare (cu oarecare mândrie încă); cea de mulțumire, întins la pământ, făcut una cu umilința pământului de sub picioarele lui Hristos. 

Rugăciunea de mulțumire arată că, prin cuvântul lui Hristos, omul nu s-a vindecat doar în trup, de boala lui, ci și în duh, de distanța dintre el și Dumnezeu. 

Iar vindecarea lăuntrică a omului de distanța dintre el și Ziditorul său se numește mântuire. A parcurge cu duhul, prin crucea întoarcerii neîncetate la Hristos, distanța lăuntrică dintre rugăciunea de cerere și cea de mulțumire, iată calea cea lină, dulce și luminoasă a mântuirii!

Cei nouă n-au fost mulțumiți doar cu vindecarea, și ca să ajungă la starea de mulțumire s-au grăbit spre casele și viețile lor. Pentru ei vindecarea era prilejul de a-și trăi, în sfârșit, viețile dorite, visate... Ca să se întoarcă la viețile lor trebuiau să se vindece doar de lepră, dar ca să se întoarcă la Hristos era nevoie să se vindece și de egoism. Căci sinele e mereu bolnav de neîmplinire și nemulțumire, ca orice fiu al mândriei, al Căderii. O foarte fidelă descriere, un portret robot al sinelui, avem de la Apostolul Iuda: „cârtitor, nemulțumit cu starea lui, umblând după poftele lui și gura lui grăiește lucruri trufașe, deși, pentru folos dă unor fețe mare cinste” (Iuda 16).

Nu poate să se lepede, să scape de sine însuși, decât cel rănit de har... Iar rana harului izvorăște mulțumire, o recunoștință ce te atrage irezistibil spre Hristos depărtându-te de tine însuți, născând astfel spațiul în care se poate arăta iubirea...

Din cei 10, numai samarineanului harul vindecător i-a ajuns și la inimă, nu numai la trup... Se pare că era mai puțin plin de sine decât ceilalți, că umilința bolii lucrase mai adânc în el...

Samarineanul, plin de mulțumire pentru vindecare, s-a dus s-o verse la picioarele lui Hristos, ale celui care l-a vindecat. Și a făcut-o aruncându-se la picioarele Domnului, a făcut-o dăruindu-și întreaga ființă lui Hristos. Pentru că lui Hristos îi aparținea nu numai vindecarea acelui trup, ci și trupul.

Când omul mulțumește Ziditorului cu el însuși, cu întreaga lui ființă oferită Celui ce a făcut-o, atunci aduce adevărata închinare, dreapta-slăvire, prin care se așează în firea sa...

Recunoștința și mulțumirea știu limpede drumul spre Împărăția Cerurilor, drumul acelei călătorii care te face, în întregime, locuitorul Împărăției din lăuntrul tău.

„Dar cei nouă unde sunt?”, întreabă Domnul. Și nu e un reproș, e durerea iubirii care s-a întrupat prin Hristos. Glasul ei, singurul care ne poate lămuri, spune: „Unde sunt, căci voiam să-i mântuiesc și pe ei...”.

Când aud în mine cuvintele de la sfârșitul pericopei „scoală-te și du-te” inima se strânge și scoate un strigăt sugrumat, repetându-l pe cel al Apostolului Petru: „unde să mă duc Doamne? Tu ai cuvintele vieții veșnice, care îmi curățesc ființa și mi-o prefac în mulțumire...”.

Mulțumirea înmulțește darul și darul înmulțește mulțumirea... Așa spun Părinții, pornind de la mulțumirea pe care Fiul o aduce Tatălui la înmulțirea peștilor și pâinilor... Iar strângerea firimiturilor arată umilința nobilă a recunoștinței, prețuirea sinceră și plină de mulțumire a darului dumnezeiesc... Firimiturile nu pot sătura pântecul, dar pot umple oricând inima cu mulțumire și recunoștință, amintindu-i Ospățul.

Și poate că leprosul acela vindecat mai era încă la picioarele Domnului când fariseii L-au întrebat când va veni Împărăția lui Dumnezeu. Și poate că acel „iată” cu care începe răspunsul, că Împărăția a venit și este în lăuntrul omului, Domnul l-a rostit arătând spre omul, plin de recunoștință și mulțumire, de la picioarele Sale.

Știu că de aș fi tot recunoștință și mulțumire pentru că Hristos „m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2, 20) aș fi cel mai liber om de pe pământ.

Și pentru asta, pentru a ne preface în întregime, desăvârșit, în mulțumire, ne cheamă Domnul la sfânta Sa Cină....