Dezbinarea în timpul Covid-19

Aparența este singura care contează, până la urmă, atunci când vine vorba despre relația cu oamenii din jur. Și, stând sub stindardul zdrențuit al vorbelor goale, nu mai observăm cât de crâncen, dezolant de singuri am devenit. Învrăjbiți, mergând umăr la umăr, suntem pustiiți de sens și de țintă, fără cuvinte și idealuri comune. Doar lozincile par a ne oferi un rost. De aceea le repetăm întruna, justificându-ne mersul singuratic îndărăt. Dezbinați.

Trăim vremuri stranii, în care efectele pandemiei de coronavirus pătrund prin toate cotloanele existenței modificând, cumva, istoria contemporană în două segmente: înainte și în timpul Covid-19. Fiecare zi pare să aducă noi elemente menite să zdruncine din temelie toate convingerile noastre de până atunci. Mai mult, odată cu apariția fiecărei noutăți, sunt confecționate alte și alte pietre de sminteală, presărate apoi la tot pasul, astfel încât să transforme orice demers al gândirii constructive – pas firesc spre devenire – în potențială construcție sofistică, având un sens aparent bine conturat, dar lipsită de însemnătate logică. Iar aceste pietre de sminteală ne separă pe drum. Astăzi, sub spectrul suferinței și al distanțării sociale, constatăm că suntem, mai mult ca oricând, dezbinați.

Am remarcat, în această perioadă, atacuri dure la adresa Bisericii și a slujitorilor ei, a credinței, speranței și iubirii – garanțiile firești ale dezvoltării umane reale. Am observat cum oameni pe care îi cunoaștem au devenit, în mod bizar, adepți ai unor teorii năstrușnice privitoare la sentimentul religios și la manifestarea acestuia. Și m-a durut să observ că, sub influența unor idei negândite, azvârlite în spațiul public, deloc dezinteresat, a apărut o adâncire a scindării promovate, în mod lozincard, între conaționalii noștri. Căci sunt unii care ne-ar dori împărțiți, aberant, dureros, în două grupuri: credincioși și necredincioși. Dezbinați.

De-a lungul timpului, momentele de cumpănă, bolile cu o largă răspândire, luptele de stradă sau războaiele îndelung elaborate, simplele frământări sau asediile complexe, toate au izbutit, ca efect secundar, să ne arunce în această vâltoare a cuvintelor fără fond și a gândurilor exhibate, fără valoare reală, mimând unicitatea. Praf în ochi, ar spune unii, mai pe scurt. Și cred că ar fi trebuit să ne dăm seama că am petrecut prea mult timp prin locuri insalubre, pestilențiale ale cugetului, atunci când am descoperit că tindem să înlocuim gândirea noastră, simplă, poate, dar sănătoasă, cu lozinca. Ceea ce ne modelează felul de a fi mai mult decât am fi crezut. Căci am acceptat prea ușor să fim dezbinați.

Lozinca – demonstrează prea mulții ani petrecuți printre petarde, artificii și fumigene – trebuie să fie facilă, dar e neapărat să poarte hainele complexității chiar dacă, în realitate, acestea se dovedesc a fi… hainele împăratului. Aparența este singura care contează, până la urmă, atunci când vine vorba despre relația cu oamenii din jur. Și, stând sub stindardul zdrențuit al vorbelor goale, nu mai observăm cât de crâncen, dezolant de singuri am devenit. Învrăjbiți, mergând umăr la umăr, suntem pustiiți de sens și de țintă, fără cuvinte și idealuri comune. Doar lozincile par a ne oferi un rost. De aceea le repetăm întruna, justificându-ne mersul singuratic îndărăt. Dezbinați.

A venit, însă, momentul în care trebuie achitată nota de plată. Căci lozincile nu sunt gratuite. Sau, mai exact, siguranța pe care ne-o conferă este neașteptat de scumpă, retrăgându-și costurile cuvenite din chiar cugetul nostru, conform unui contract scris cu sânge, nesemnat dar și necontestat explicit de noi. În vremuri de restriște, când ar trebui să fim uniți în jurul unui ideal comun, sub semnul Sfintei Cruci – ocrotitoare și tămăduitoare dintotdeauna a poporului român, căutăm noi motive pentru a ne război în discuții purtate pe la televiziuni sau pe paginile de socializare. Bogați în nonsens, unii dintre noi au devenit tot mai săraci intelectual, iar puținătatea rațiunii tinde să devină direct proporțională cu micimea sufletului hrănit nesănătos din efectele adverse ale lozincilor, ducând la o cruntă dezbinare.

În această perioadă, când șederea în casă ne determină să căutăm alte idei și alte rosturi (menite, pentru unii, să alunge plictiseala), noutatea ideilor pare a fi mai dezirabilă decât (paradoxal) originalitatea și acuitatea lor. Prin urmare, ne confruntăm cu fenomenul lozincilor parcă mai acut decât oricând. Cuvintele grele ale altor vremuri, care promiteau să alunge credința la periferia societății „multilateral dezvoltate”, se întorc acum în vocabularul multor persoane foarte vizibile din punct de vedere mediatic. Nebăgate în seamă, inițial, s-au insinuat în cugete, au poluat suflete, au căpătat un soi de monopol găunos asupra exprimării moderne a celui mai profund sentiment uman: cel religios. Relația noastră cu Dumnezeu este ascunsă în spatele unui zid rudimentar alcătuit din platitudini, șabloane, lozinci. Și ne este teamă să ne îmbrățișăm rostul de ființe cugetătoare în drum spre îndumnezeire, deoarece nu este conform cu vorbele goale revărsate în cotidianul amorțit de umbra unor doctrine fatidice, care nu au fost lăsate să piară. Care dezbină.

Eu cred că a venit clipa în care să ne oprim, să privim și să înțelegem: momentul de cumpănă va trece, epidemia va fi, cumva, învinsă, dar noi vom rămâne – iar cuvintele rostite la enervare sau plictiseală ne vor caracteriza existența ulterioară. Dezbinarea își va continua drumul prin noi, săpând prăpăstii între semeni, adâncite constant de vorbe grele și dușmănii fără sens. Nu suntem noi aceste persoane încremenite în recitarea lozincilor. Sunt niște clișee care ne poartă chipul și ne trăiesc viața, în timp ce noi devenim tot mai preocupați de asigurarea zilei de mâine, de irosirea celei de astăzi și de ignorarea celei de ieri. Adevărata noastră viață este dincolo de soarele de mucava, înșelător spânzurat deasupra unui orizont mult prea apropiat pentru a fi real. Este dincolo de lozincă. Este în rugăciunea sinceră, în iubirea simplă și senină a divinului pe care suntem învățați să îl ignorăm ori să îl respingem. Este în Cuvântul care ne unește, nu ne dezbină.

De la același autor

Ultimele din categorie