E adevărat că în Pateric se spune, de pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai știa ce e răutatea”. Era așa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gândiți-vă ce deosebire mare e între părintele acela și noi. Noi ce facem? Din multă răutate, nu mai putem presupune bunătatea!

Cineva care nu este bun cu toți, nu-i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun și pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău și pe cel bun îl faci rău”. Bineînțeles, este vorba de o răutate relativă și de o bunătate relativă oscilantă și fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e și rău, nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun.

Știți că despre Sfântul Macarie se spunea că a fost „dumnezeu pământesc” (parcă te ia groaza când auzi un astfel de cuvânt în Pateric: dumnezeu pământesc!). De ce dumnezeu pământesc? Pentru că așa cum Dumnezeu acoperă lumea, așa acoperea și el păcatele oamenilor: pe cele pe care le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut, pe cele pe care le auzea, ca și când n-ar fi auzit de ele.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 26)