La o cercetare foarte largă, cu un esantion de respondenţi, din 128 de ţări, întrebaţi care este valoarea cea mai importantă a vieţii lor, majoritatea covârşitoare a acestora au răspuns că o familie fericită, urmată de prieteni apropiaţi şi sinceri, o carieră de vocaţie şi doar în al patrulea rând - banii.

Mai mult chiar, dacă bărbaţii au iluzia că se pot realiza prin muncă, prin cercetare sau în lumea abstractă a ideilor, femeile nu se simt, cu adevărat, niciodată, împlinite în lumea abstractă a silogismelor sau în lumea rece a laboratoarelor de cercetare performante. Ele se simt cu adevărat împlinite în mediul cald al familiei, ca soţii şi, mai ales ca mame. În ciuda emancipării femeii, cele mai multe dintre ele şi mai ales spre vârsta maturităţii, realizează faptul că ambiţia unei cariere, oricât de strălucită ar fi aceasta, nu le acoperă nevoile sufleteşti, care pot fi împlinite, cu adevărat, alături de un soţ iubitor şi responsabil şi lângă copiii, pe care femeia îi consideră sensul şi scopul vieţii sale, ca soţie şi ca mamă.

Familia ar trebui, prin urmare, să constituie o adevărată oază din linişte şi pace, într-o lume tot mai frământată şi mai zbuciumată, un colţişor de rai, prezent încă din lumea şi din viaţa prezentă. O vorbă înţeleaptă spune că nu există un sentiment mai frumos şi mai reconfortant decât să ştii că, după o zi obositoare de muncă, în timp ce te îndrepţi spre casă, cineva de după uşă, aşteaptă, cu emoţie, să îţi audă paşii. Şi, dimpotrivă, când pacea şi liniştea lipsesc din căminul conjugal, se potrivesc cuvintele unui filosof german, care spunea: „Fiule sau fiico, dacă nu ai linişte şi pace în casă, nu merită să te mai zbaţi pentru nimic în viaţă”.

Este atât de emoţionant să vezi doi tineri care îşi promit, cu profundă emoţie, în clipa căsătoriei, că vor fi alături unul de celălalt, la bine şi la greu, până când moartea îi va despărţi, şi că iubirea lor va fi veşnică, însoţindu-i şi după moarte. Căci bine spunea Sfântul Isaac Sirul: „Dragostea e mai dulce decât viaţa şi mai tare decât moartea”. Alături de persoana iubită, oriunde ai fi, eşti acasă, iar în lipsa acesteia, şi casa ţi se pare exil.

Realitatea zilelor noastre, însă, este cu totul alta. Tocmai sub influenţa liberalizării moravurilor, a căutării cu orice preţ a fericirii şi plăcerii personale, mulţi dintre oamenii de astăzi nu mai înţeleg valoarea familiei de altar de jertfă pentru binele celuilalt sau al celorlalţi. Pentru omul de azi, viaţa pare a se trăi doar aici şi acum. Dacă persoana aleasă reuşeşte să te facă fericit şi să te ţină lângă ea, este foarte bine, dacă nu, atunci trebuie schimbată, cu speranţa aflării partenerei „potrivite”, „ideale”, mai experimentată decât cea precedentă şi capabilă să satisfacă deplin toate nevoile, de cele mai multe din registrul inferior al vieţii umane, cel trupesc, şi nu spiritual.

Divorţul era considerat, altădată, o ruşine şi un stigmat. Soţii ştiau să se „îngăduie” reciproc, spre liniştea şi pacea întregii familii, şi în mod deosebit a copiilor. Astăzi, însă, el este tot mai larg răspândit. Motivele pentru care este solicitat par, adeseori, dintre cele mai naive şi superficiale. Este dureros să constaţi cum, dintr-o simplă propoziţie, doi soţi hotărâsc să rupă relaţia. Cum aşa-invocata „nepotrivire de caracter” (dar care trădează alte nepotriviri şi disfuncţionalităţi, legate de dorinţe şi circuitul plăcerilor trupeşti), duce la bara din sala de judecată doi soţi care anterior îşi promiseseră, sorbindu-se din ochi, dragoste infinită şi veşnică. Iar acuzele pe care şi le aruncă în public, în faţa unor martori mai mult sau mai puţin mincinoşi şi chiar a copiilor, te îngrozesc. Ai impresia că se luptă nu doi soţi, care au împărţit patul conjugal, care au fost alături unul de altul, dacă nu sufleteşte, măcar fizic, în momentele de bucurie şi de necaz, de boală sau de sănătate, de împlinire sau de încercare. Şi ceea ce este cel mai dureros, este faptul că adevăraţii perdanţi nu sunt ei, ci copiii cărora astfel de momente din viaţă le produc o traumă ce nu se va vindeca, niciodată, deplin. Chiar şi în privinţa soţilor, s-a constatat că pe o listă a factorilor de stres din viaţa omului, divorţul ocupă locul al doilea, după moartea partenerului. Dacă pentru soţi efectul este atât de puternic, mult mai devastator este pentru copiii pe care i-au adus pe lume.

Divorţul – date şi statistici; efecte şi traume

Cercetările actuale arată că, la nivel global, astăzi numărul soţilor care se despart, în mod nefiresc şi traumatizant, prin divorţ, a devenit deja mai mare decât al celor care sunt despărţiţi, în mod firesc, prin moarte. În lume, astăzi, peste jumătate din căsătorii sfârşesc în divorţ. Cei aflaţi la a doua căsătorie divorţează în proporţie de 60%, cei aflaţi la a treia căsătorie, în proporţie de 75%-80%, după care nici nu mai au curajul să încheie un alt mariaj, după experienţele ratate, ci trăiesc singuri sau în concubinaj, preferând aventurile ocazionale.

Un lucru la fel de îngrijorător este acela că, în prezent, în peste 80% din cazuri, femeile sunt cele care intentează acţiunea de divorţ, iar motivele invocate sunt cariera, descoperirea de sine şi dreptul de a o lua de la capăt şi de a fi fericite, alături de cele de altădată: alcool, agresivitate, absenţă, abuz sau cei „4 A”, cum îi numesc specialiştii.

O cercetare largă, a constatat că între factorii care conduc la divorţ cei mai frecvent întâlniţi şi invocaţi sunt: problemele de comunicare, sexul, banii sau neînțelegerile financiare, disputele pe marginea treburilor casnice, diferențele de personalitate, provocările legate de strategiile de parenting, înșelarea partenerului, incapacitatea de a rezolva conflicte, refuzul de a renunța la trecut și probleme legate de nevoia de a ierta[1].

O constatare şi mai tristă este aceea că „datele referitoare la divorţurile din 58 de ţări, regiuni şi diverse culturi, între 1947 şi 1981, arată că cei şapte ani cei mai dificili dintr-o căsnicie sunt de fapt patru şi majoritatea căsniciilor care sfârşesc printr-un divorţ se destramă în al patrulea an. În Statele Unite, ele se destramă cel mai adesea după al doilea an”[2].

Dar, aşa cum au observat specialiştii în terapia cuplurilor, nu rezistă acele căsnicii în care măcar unul dintre parteneri a încercat să o salveze. Sau, aşa cum spunem popular, atunci când nici unul nu a mai vrut să îşi poarte crucea căsniciei, căutând fericirea în braţele alteia sau a altuia.

Aceiaşi terapeuţi au descoperit care sunt şi mecanismele ce conduc la disoluţia unui cuplu. Este adevărat că psihologilor le este frică de acele familii în care nu există nici un fel de conflicte. Soţii sau membrii lor sunt asemenea unui echipaj de corabie neîncercat, care nu ştie să navigheze decât pe mări limpezi şi liniştite, dar care, la primul val mai înalt şi nicidecum la prima furtună puternică, se scufundă, din lipsă de pricepere. Unele conflicte, atent controlate şi direcţionate, sunt chiar benefice pentru cuplu, constituind, pentru soţi, un prilej de a-şi spune şi limpezi unul altuia ce au pe suflet şi, dragostea şi dorinţa de îndreptare, de îmbunătăţire a vieţii lor de familie. O vorbă la fel de înţeleaptă spune că nu contează cât de mari sunt diferenţele dintre noi, ci cât de mare este dorinţa de a le armoniza. Putem proveni de pe continente diferite, dar, dacă vrem să luptăm pentru legătura noastră, putem avea o viaţă fericită împreună; după cum putem să fi copilăritpe aceeaşi stradă, să fi stat în aceeaşi scară şi bancă, dar să fim doi străini.