Să fim întotdeauna viteji, suflete frumoase, fără urme de nenorocire şi văicăreală...şi când în căderea şi în păcatul tău spui: “Doamne al meu, auzi-mi, rogu-mă, strigătul, primeşte revărsarea inimii mele!”, având deplina simţire că Domnul este înaintea ta şi te aude (Ps. 15, 8), atunci îndată vine întreaga rouă a cerului peste tine şi devii sfânt.

Să fim întotdeauna plini de bucurie şi de entuziasm, iar dacă avem vreo greutate mică, să-L imităm pe Domnul înaintea lui Lazăr cel mort de patru zile. Sigur că Lazăr era prietenul Lui, dar în persoana lui Domnul vedea toată căderea firii omeneşti, a întregului neam omenesc şi vroia să o ridice. Ar fi putut, oare, să nu plângă? Era gata să plângă, dar nu Şi-a dat drumul, “a suspinat” (In. 11, 33), S-a înfrânat. Aşa trebuie să ne abţinem şi noi, orice ni s-ar întâmpla. Să se piardă toată lumea, să cadă cerul pe pământ, noi însă să nu ne pierdem cu firea. Chiar şi în clipa în care vor suna trâmbiţele cereşti, şi vor coborî îngerii, şi morţii vor învia, să fim la fel de puternici şi să aducem împreună cu întreaga zidire recunoştiinţa noastră către Dumnezeu.

(Arhimadrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie, cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie, p.444-445)