Am crescut cu un simț al responsabilității foarte bine înrădăcinat. De la o anumită vârstă, s-a instalat o maximă seriozitate. Ore de lucru după ore de studiu, după ore de nesomn... și tot așa. Continuu să cred că, fără asumarea responsabilității, omul nu poate crește. Însă ce nu este în regulă e faptul că am crescut amputând copilăria. Nu am știut să păstrez vii simplitatea, bucuria de a fi, de a încerca, de a mă întoarce plângând când m-am lovit, pentru a găsi alinare și iertare, fără să mă judec.

Joaca, nu, nu e deloc doar a copilului. Căci acum sunt un copil al Lui Dumnezeu, care nu mai știe să fie. În raport cu normele sociale, sunt un adult independent, dar care habar nu are ce să facă atunci când un chip surâzător de câțiva anișori îi întinde mâna, ca să se învârtă împreună.

Problema este una mai profundă decât pare. Nu e vorba doar că nu mai știu să mă joc, că nu mai știu să alerg la Dumnezeu ca un prunc, că îmi ridic standardele la un perfecționism pe care nici Domnul nu îl cere, ci că viziunea asta pare a fi una atât de justificată, încât undeva, în adânc, cred că aceștia sunt și ochii cu care mă privesc ceilalți, că asta așteaptă de la mine și altă șansă nu e... Și e extenuant să trăiești așa.

Căci nepoții mei nu așteaptă de la mine să mă joc într-un fel anume, și doar așa. Nici colegii mei nu așteaptă să îmi pun pe pauză creativitatea, ca să mă încadrez în norme. Și nici Domnul nu așteaptă să stau în arena vieții, doar cât „vin acasă” cu nota 10. Și nici eu nu mai vreau să aștept de la mine să fiu doar un adult.

Doamne, nu știu să fiu copilul Tău! Învață-mă Tu să trăiesc jucându-mă frumos!