Atunci când Hristos trăieşte înăuntrul vostru, să nu vă temeţi de nimic. Pentru ca Hristos să vieţuiască înăuntrul nostru, e nevoie de multă smerenie. Cazi, cu inima, la preacuratele Sale picioare şi plângi, spunând: Iisuse al meu, Tu singur mi-ai rămas în această smerită viaţă a mea ca lumină şi ca viaţă adevărată. Arată-mi frumuseţea Ta duhovnicească, în aşa fel încât să mă pot umple de dragoste dumnezeiască şi, alergând după Tine, să strig: Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta (Ps. 62, 8).

O, Iisuse al meu, când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale? (Ps. 41, 2). Când, o, lumină a sufletului meu, Te voi vedea şi mă voi umple de Tine şi voi spune: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! (Rom. 11, 33).

Da, copiii mei, să iubiţi smerenia mai presus de orice, şi atunci veţi dobândi pe Iisus, Care este blând şi smerit cu inima, ca pe un dar veşnic în sufletul vostru.

Inspiraţi-L pe Iisus;expiraţi-L pe Iisus, şi atunci Îl veţi afla pe Iisus! Unde va fi atunci dragostea pământească? Se poate oare ca un tăciune aprins să cadă peste o pădure uscată şi să mai supravieţuiască ceva? Acelaşi lucru se întâmplă şi cu rămurelele gândurilor omeneşti, când dragostea lui Hristos cade peste ele.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 356-357)