Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 2. Cele două iubiri

 

La Policlinică, în inima oraşului, la „graniţa” dintre cele două lumi, a celor demni şi a celor umili, Gheronda Porfirie a slujit timp de 33 de ani (1940-1973), după propria sa dorinţă[18]. Mai târziu îşi va aminti de perioada aceea: „Ani binecuvântaţi, în slujba celor bolnavi şi a celor suferinzi[19]”. Şi astfel, pune la îndoială părerile care separă viaţa liturgică a Bisericii de filantropia socială, cu toate că el nu aparţinea vreunui curent teologic care exercita critici la adresa sistemului social şi a domeniilor sale ineficiente. Şi în acest caz, s-a dovedit a fi un înainte-văzător. Este relevant, credem, să ne aplecăm asupra vedeniei pe care a avut-o, în care i s-a revelat că trebuie să ridice o mănăstire osebită faţă de celelalte.

După cum am spus mai devreme, Gheronda Porfirie era pe deplin încredinţat că focul luminează, iar lumina face să dispară întunericul. Cu alte cuvinte, esenţa vieţii creştine este lucrarea dragostei. Dragostea este elementul de bază al vieţii creştine, pe când celelalte componente ale ei ‒ oricât de minunate şi excepţionale ar fi ‒ capătă valoare doar atunci când există dragostea ca element de bază[1]. După umila mea părere, consider că este vizibil cu ochiul liber că dragostea constituia coloana vertebrală a vieţii şi a teologiei Părintelui Porfirie şi în sprijinul acestei idei (dacă îmi este permis) impresionante sunt mărturiile şi povestirile celor care l-au cunoscut îndeaproape, care depăşesc mulţimea minunilor de tot felul, a vederii-înainte, nu însă şi pe cea a dragostei! Sau, în mod asemănător, mărturiile care, pe de-o parte, vorbesc despre dragostea sa, dar care o enumeră ca [fiind], cât se poate de simplu, una dintre virtuţile sale, având ca punct culminant harisma vederii-înainte!

O întâmplare neobişnuită, pe care a povestit-o Gherontisa Eufimia din Kerkira, arată tocmai această orientare dominantă a Părintelui către dragoste. Cuviosul Porfirie nutrea un respect deosebit pentru viaţa liturgică şi pentru puterea sfinţitoare a Tainelor. Cu toate acestea, cu un tertip de-a dreptul copilăresc, şi-a exprimat cândva dezacordul faţă de Sfântul Andrei Criteanul şi opera sa imnografică principală, Canonul cel Mare, fiindcă în acest text predomină un anumit sentiment de tristeţe, de jale şi de amărăciune, singura perspectivă imediată fiind cea a iadului şi a morţii, pe când Părintele Porfirie prefera să „privească” spre dragostea lui Hristos. Atunci când interlocutoarea sa [Gherontisa Eufimia] i-a menţionat un exemplu de canon opus celui pe care l-a scris Sfântul Andrei Criteanul pentru Sfântul Ignatie Teoforul, atunci Gheronda Porfirie cu mult entuziasm a spus: „O, acesta nu este canon, este foc! La canonul acesta, imnograful n-a mai ştiut de el! L-a făcut Sfântul Ignatie să se piardă cu totul![2]”. Reamintesc că Sfântul Ignatie Teoforul a spus acele cutremurătoare cuvinte: „Pentru dragostea noastră se jertfeşte […]. Pâine din cer doresc, care este Trupul lui Iisus Hristos […], şi băutură vreau Sângele Lui, care este dragoste nestricată[3]”.

Pentru Gheronda Porfirie, dragostea este una şi aceeaşi: dragostea de Dumnezeu nu poate fi despărţită de dragostea pentru oameni

„Dragostea pentru Hristos nu are limită, la fel şi dragostea pentru aproapele[4]”. „Dragostea pentru Hristos este dragostea pentru aproapele, pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşi […] Iubind pe aproapele vom putea să-L iubim şi pe Dumnezeu. Atunci când dorim acest lucru, atunci când vrem, atunci când suntem vrednici, dumnezeiescul har vine prin intermediul semenului nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, iubim şi Biserica, şi avem dragoste şi faţă de noi înşine[5]”. „Un singur lucru trebuie să căutăm în viaţa noastră: dragostea, slăvirea Lui Hristos-Dumnezeu şi dragostea faţă de semenii noştri […]. Nimeni nu poate să ajungă la Dumnezeu dacă nu iubeşte, întâi de toate, pe fraţii săi. Căci cel care nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?[6]”.

În teologia Părintelui Porfirie, „aproapele” este un element determinant în lucrarea de mântuire a fiecăruia. În fiecare Sfântă Taină a Bisericii regăsim, ca un leitmotiv, tema aproapelui, a fratelui nostru, fără de care Taina respectivă se goleşte, parcă, îşi pierde din valoare, se înăbuşă, am putea spune, se goleşte de conţinut şi sfârşeşte în ritualism.

„Chiar şi cel mai neînsemnat gest sau gând de nemulţumire faţă de aproapele are influenţă asupra sufletului vostru şi nu veţi putea să vă mai rugaţi. Duhul Sfânt, când vede că sufletul se găseşte în starea aceasta, nu îndrăzneşte să se apropie[7]”. „Rugăciunile noastre nu sunt ascultate, fiindcă nu suntem vrednici de aceasta. Trebuie să fii vrednic înaintea Lui Dumnezeu ca să poţi să te rogi.”

Ce ne-am putea aştepta, aşadar, să auzim, în continuarea spuselor de mai sus? Să constituie, oare, vrednicia noastră, un element hotărâtor pentru curăţirea şi luminarea noastră interioară? Părintele Porfirie continuă astfel: „Nu suntem vrednici, fiindcă nu îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Însuşi Hristos spune lucrul acesta: «Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta…»[8]”.

Această tradiţie evanghelică este susţinută şi de o mărturie conform căreia Părintele Porfirie înţelege care este cauza neputinţei cuiva de a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, fiindcă săvârşise o nedreptate împotriva unui lucrător, pe care trebuia să o îndrepte[9]. În acest, sens, este revelator faptul că Gheronda considera că rugăciunea minţii („rugăciunea Lui Iisus”) este foarte importantă şi foarte cuprinzătoare, totuşi, considera că la baza ei se află, în mod direct, dragostea pentru Hristos a celui care se roagă, şi nu era de acord cu toate acele „tehnici” (aşezarea pe un scăunel, controlarea respiraţiei etc.), care transformă relaţia vie şi personală cu Hristos într-un proces foarte complicat[10].

Prioritatea faţă de „taina aproapelui” recapitulează un lung şir de mărturii: părintele re-povestea, cândva, un episod din Everghetinos, care făcea referire la Pilda Samarineanului Milostiv aplicată, însă, în viaţa monahală. Povestirea vorbeşte despre doi monahi tineri care nu au câştigat Împărăţia, fiindcă au lăsat neajutat un om rănit, pentru a nu se abate de la ascultările pe care le primiseră de la duhovnicul lor[11].

Dacă vom citi cu atenţie învăţăturile Părintelui Porfirie, ne vom încredinţa, cred, că dragostea este rodul vieţii duhovniceşti, însă, într-un oarecare fel, este şi condiţie a ei. Dragostea cea adevărată este dar de la Hristos. Fără har, nu poate exista, iar omul nu se poate bucura de ea. Şi totuşi, Hristos nu ia iniţiativa dacă nu există „ceva” din partea omului. Acest „ceva” Părintele Porfirie îl exprimă simbolic, prin exprimări nuanţate. Este smerenia, deschiderea omului, dorinţa ca Dumnezeu să vină aproape de el [12]. Există, în acest sens, o hotărâre fermă care trebuie luată. De exemplu, smerenia, undeva este văzută ca condiţie, iar altundeva, însă, ca dar[13]. Aproximativ acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul rugăciunii. Spunea Gheronda: „Rugăciunea nu se poate face decât cu Duhul Sfânt. El învaţă sufletul cum să se roage […]. Înainte de a se ruga, sufletul trebuie să se pregătească cu rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune[14]”. Cu alte cuvinte, omul nu poate de unul singur să reuşească să iubească aşa cum trebuie; ceea ce poate, însă, este să se orienteze pe sine însuşi, cu hotărâre, în această direcţie, având ca ţel dragostea. Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să vrea să iubească, să accepte faptul că de unul singur nu poate reuşi nimic. Acesta este sălaşul dragostei. De aceea, fără acestea, omul rămâne nedesăvârşit şi dezorientat, însă, are foarte mare importanţă auto-orientarea lui: spre ce orizont se deschide pe sine însuşi şi pe cine primeşte în viaţa sa.

Dragostea înseamnă participare la durerea celuilalt

Putem spune că Părintele Porfirie simţea dragostea aşa cum s-a revelat ea odată cu Întruparea Lui Hristos: nu ca pe un sentiment obişnuit, ci ca participare la durerea şi suferinţa celuilalt, a aproapelui nostru. „Să iubeşti şi să te doară sufletul pentru celălalt”, spunea el. „Să suferi pentru cel pe care îl iubeşti. Dragostea înseamnă sacrificiu pentru cel care iubeşte [15]”. În limbajul de astăzi, Prof. Gheórghios Kroustalákis identifica la Gheronda Porfirie ceea ce ştiinţa numeşte empatie[16], adică acea capacitate de a te pune în locul celuilalt. Dar şi propria sa suferinţă o socotea ca participare la suferinţa lui Hristos, ca un altfel de mod de a avea acces la dragostea Lui [17]. Părintele Porfirie era „orientat” spre bucuria Împărăţiei, cu toate acestea, nu trecea peste suferinţa Crucii. Aici se găseşte, cred, un adevăr destul de „dureros”. Dintr-un anumit punct de vedere, odată cu Răstignirea Mântuitorului, se încheie şi procesul Întrupării Sale. Dacă Hristos nu ar fi murit în felul în care a murit ‒ prin suferinţă şi umilire ‒, nu S-ar fi Întrupat pe deplin, nu ar fi surprins toate aspectele existenţiale ale vieţii omeneşti. Ar fi făcut doar o „plimbare” prin viaţa oamenilor, ar fi surprins anumite aspecte ale ei, dar nu toate aspectele, şi, astfel, nu ar fi condus-o la Înviere.

La Policlinică, în inima oraşului, la „graniţa” dintre cele două lumi, a celor demni şi a celor umili, Gheronda Porfirie a slujit timp de 33 de ani (1940-1973), după propria sa dorinţă[18]. Mai târziu îşi va aminti de perioada aceea: „Ani binecuvântaţi, în slujba celor bolnavi şi a celor suferinzi[19]”. Şi astfel, pune la îndoială părerile care separă viaţa liturgică a Bisericii de filantropia socială, cu toate că el nu aparţinea vreunui curent teologic care exercita critici la adresa sistemului social şi a domeniilor sale ineficiente. Şi în acest caz, s-a dovedit a fi un înainte-văzător. Este relevant, credem, să ne aplecăm asupra vedeniei pe care a avut-o, în care i s-a revelat că trebuie să ridice o mănăstire osebită faţă de celelalte.

După cum am spus, mănăstirea unde fusese închinoviat Sfântul Ioan Kavsokalivitul (sfântul său cel iubit), era numită a „celor neadormiţi, a celor treji” (în greacă, των Ακοιμήτων), mănăstire ce se afla în Constantinopol, şi unde se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe în mod neîntrerupt, timp de 24 de ore[20]. Mănăstirea pe care Gheronda o „visa” era asemeni aceleia, dar nu conform cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, „rugaţi-vă neîncetat”(I Tesaloniceni 5, 17), ci datorită dragostei faţă de oameni. Gheronda visa să ridice o mănăstire care să fie refugiu pentru toţi cei suferinzi şi întristaţi, care să fie deschisă tot timpul, 24 de ore din 24[21]. Tot ritmul vieţii mănăstireşti ar fi urmat să fie timp liturgic, orientat în acelaşi timp spre slujire şi rugăciune pentru cei năpăstuiţi[22]. În această viziune a sa, cu alte cuvinte, cei îndureraţi nu vor constitui nici o greutate pentru viaţa monahilor, dar nici „obiecte” care să suscite interesul celorlalţi. Pur şi simplu, ei sunt însuşi motivul existenţei mănăstirii. În paranteză, trebuie semnalat faptul că acela care a ridicat mănăstirea „Akoimíton”, Aléxandros, considera că munca manuală pentru câştigarea celor necesare traiului zilnic te abate de la scopul tău, lucru cu care Porfirie nu era de acord, el apreciind şi practicând munca fizică[23].

Toţi oamenii sunt fraţi

Am impresia că antropologia Părintelui Porfirie creează posibilităţi pentru recunoaşterea sfinţeniei nevăzute, a acelei sfinţenii pe care nu o poate bănui în nici un fel religiozitatea „clasică”.

„Sufletele cele îndurerate, chinuite, care suferă din pricina patimilor lor, acestea câştigă mult dragostea şi harul Lui Dumnezeu. Unii ca aceştia se sfinţesc, iar noi, de foarte multe ori, îi învinuim pe nedrept[24].”

Această deschidere cu privire la lucrarea tainică a Lui Dumnezeu şi a existenţei locuitorilor Împărăţiei, surprinzătoare pentru creştinii obişnuiţi, lărgeşte excepţional comunitatea umană. Pentru Părintele Porfirie, Biserica este însăşi viaţa (intra) Trinitară şi, în acelaşi timp, posibilitatea omului de a fi părtaş la această viaţă. De aceea, insista ca Biserica să fie numită necreată şi veşnică[25]. Toate creaturile participă potenţial la aceasta, din moment ce, dintotdeauna, erau cuprinse în „mintea” Lui Dumnezeu, fiind creaţii ale Lui. Cât de mult seamănă această teorie cu teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul despre raţiunile fiinţelor este inutil să subliniem aici. Aşadar, cu lucrarea lui Hristos s-a început crearea „societăţii” cereşti[26]. Pentru Cuviosul Porfirie, Biserica este izvor de viaţă. Acest lucru, însă, nu neagă lucrarea tainică a Lui Hristos. Spunea că „harul Lui Dumnezeu, fără să încalce libertatea nimănui, are diferite moduri de a salva şi pe cei rătăciţi. Şi noi trebuie să ajutăm în această încercare[27]”. Potrivit acestui punct de vedere, creştinii nu sunt tocmai apostoli ai creştinismului, ci slujitori ai lui Dumnezeu, care este „Apostolul” prin excelenţă. Prin analogie, aici avem de-a face cu o viziune asemănătoare cu aceea care, în spaţiul ecumenic a fost denumită missio Dei şi care subliniază faptul că apostolia este însăşi lucrarea Lui Dumnezeu, iar creştinii sunt chemaţi să fie participanţi la această lucrare[28].

Aceste reflecţii denotă o foarte mare libertate. Părintele Porfirie spunea mereu că toţi oamenii sunt fraţi: absolut toţi, nu doar cei care sunt botezaţi[29]. El avea puterea să distingă prezenţa reală a Lui Dumnezeu şi în lucrările vechii lumi păgâne[30]. Astfel, el a dus mai departe teologia ioaneică, ce afirmă că Hristos este „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume”[31], precum şi sensibilitatea Sfântului Iustin Martirul, pe care Gheronda Porfirie o împărtăşea dinainte de a auzi despre învăţătura acestuia despre raţiunile seminale[32]. Când cineva spune că toţi oamenii sunt fraţi, nu spune decât un adevăr creştin de la sine înţeles. Cu toate acestea, Gheronda Porfirie a ţinut să reamintească şi să sublinieze acest lucru. Era nevoie să spargă această mentalitate religioasă îngustă de care se tot lovea. De aceea, cu alt prilej, a fost nevoit să spună un alt adevăr, cunoscut de toată lumea, dar căruia nu i se dă importanţă: toţi cei care săvârşesc o crimă nu înseamnă, neapărat, că sunt răi, ci sunt doar nişte suflete bune care au o suferinţă foarte mare[33].

[1]Viaţa şi Învăţăturile, p. 208.

[2] Gherondisa Eufimia, Grija duhovnicească a Părintelui Porfirie pentru mănăstirile de maici, în: Pildă de sfinţenie, p. 328. Părintele Porfirie atrăgea atenţia, de asemenea, că îndemnul multor părinţi niptici, „adu-ţi aminte, neîncetat, că vei muri”, care naşte frica de iad, nu trebuie absolutizat şi generalizat, ci înţeles ca un punct de plecare ce ne va conduce, mai târziu, de la frică, la dragoste. Vezi Viaţa şi Învăţăturile, pp. 229-230. De asemenea, este de prisos să spunem că nici părerile Părintelui Porfirie nu trebuie să fie luate ca literă de lege. De exemplu, într-un anumit loc vorbeşte despre pedeapsa lipsită de noimă din partea Lui Dumnezeu… (Viaţa şi Învăţăturile, p.136), iar în altă parte spune că Dumnezeu nu pedepseşte (Antologie de Sfaturi Duhovniceşti, p. 66. Hristos este totul. Interviu cu Gheronda Porfirie, Editura Sfintei Sihăstrii „Schimbarea la Faţă a Domnului”, Kifisia, p. 6). De asemenea, ţine să sublinieze importanţa ascultării, iar altă dată vorbeşte despre rolul negativ al anumitor duhovnici în viaţa omului (Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 337-344).

[3] Ignatie al Antiohiei, Epistola către Romani, 7, 1, Patrologia Greacă 813Β-816Α.

[4] Viaţa şi învăţăturile, p. 398.

[5] Ibidem p. 216· vezi şi pp. 386-387.

[6] Ibidem, p. 383 (vezi I Ioan 4, 20). Ecaterina stareţa, op. cit., pp. 61-63, redă un text al Sfântului Simeon Noul Teolog, pe care îl iubea foarte mult Gheronda Porfirie, şi care aminteşte textul evanghelic de la Ioan: „Dacă nu-l iubeşti pe fratele tău, pe care îl vezi, cum poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi?” (I Ioan 4, 20). Acest text, completat cu un scurt comentariu din partea sa, îl împărţea celor care veneau să-L vadă (vezi Viaţa şi învăţăturile, pp. 390-391).

[7] Ibidem, p. 250. Vezi şi p. 328.

[8] Ibidem pp. 250-251.

[9] Ioannídis, Gheronda Porfirie, p. 152 (mărturia lui G. Dimitríou).

[10] Viaţa şi învăţăturile, pp. 254-269Vezi şi Antologie de sfaturi duhovniceşti, p. 359, p. 379.

[11] Ibidem, pp. 399-400.

[12] „Hristos nu lasă să Se arate dragostea Sa, dacă sufletul omului nu are ceva care să-L atragă” (Viaţa şi învăţăturile, p. 218). Despre smerenie, vezi p. 238, p. 241, pp. 489-490. Cu toate acestea, smerenia se oferă în dar: p. 528, p. 409. Despre deschiderea omului către harul Lui Dumnezeu, vezi p. 239. Despre chemarea milei Domnului asupra omului, vezi p. 264.

[13] Viaţa şi învăţăturile, p. 238, p. 241, pp.489-490, dar şi p. 528, p. 409.

[14] Ibidem, p. 246. Vezi şi p. 247.

[15] Ibidem, p. 234. La fel, spunea că în Biserica cea necreată, adică în viaţa Sfintei Treimi, putem participa prin Taine şi prin dragostea noastră pentru „fiecare om păcătos nefericit care suferă” (Viaţa şi învăţăturile, p. 196). Consider că această logică a asumării durerii celuilalt l-a făcut să ceară de la Preasfânta să ia el asupra lui cancerul cu care fusese diagnosticat un tată care avea de crescut doi copii mici. Vezi Arhimandritul Porfírios Maheriótis, Evlavia poporului cipriot faţă de Gheronda Porfirie Kafsokalivitul, în: Pildă de sfinţenie, p. 427.

[16] Gheórghis Kroustalákis, Gheronda Porfirie, pedagogul, în: Pildă de sfinţenie, p. 196.

[17] Viaţa şi învăţăturile, p. 474. Ioannídis, Gheronda Porfirie, p. 171 (mărturia lui G. Papazáhou).

[18] Ibidem, p. 49. Avea dorinţa aceasta încă de când se afla la Kafsokalívia, când a auzit citindu-se comentariul lui Nichifor Theotókos la Evanghelia duminicii respective, şi îndemnul ce se face acolo pentru mângâierea celor bolnavi. Vezi Viaţa şi învăţăturile, p. 49.

[19] Ibidem, p. 126

[20] Vezi Ioánnis Foundoúlis, Rugăciunea neîncetată timp de 24 de ceasuri, Editura Astír, Atena, 1963.

[21] Viaţa şi învăţătura, p. 157, p. 169, pp. 176-178. Vezi şi Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 283-284. În acelaşi timp, mănăstirea trebuia să devină şi centru de studii teologice. Vezi Kroustalákis, op. cit. p. 46.

[22]  „Desigur, acest lucru se va face cât mai simplu, fără constrângere şi prea mult efort din partea monahiilor. Consider că acesta este cel mai bun mod de a propovădui credinţa”. Viaţa şi învăţăturile, p. 178. În acelaşi timp, avea convingerea că rugăciunea monahului la chilie este mai bine primită decât rugăciunea celui mai de seamă cleric. Viaţa şi învăţăturile, p. 361

[23] Foundoúlis, p. 45.

[24] Viaţa şi învăţăturile, pp. 59-60, p. 158, p. 169. Vezi şi Ecaterina stareţa, pp. 146-148.

[25] Ibidem, p. 393. Vezi şi disensiunea părintelui cu „responsabila” unei case de toleranţă, care susţinea că desfrânatelor nu le este permis să sărute crucea pe care o ţinea Gheronda. El nu era de acord cu ceea ce zicea femeia şi a concluzionat: „Sărmanele, sufletul lor simte ceva”. Viaţa şi învăţăturile, pp. 145-147.

[26] Ibidem, pp. 193-196.

[27] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 289.

[28] Vezi Tom Stransky, “Missio Dei”, în: Dictionary of the Ecumenical Movement (ediţie îngrijită de Nicholas Lossky), Editura WCC Publications, Geneva 2002, pp. 780-781.

[29] Unul dintre fiii săi duhovniceşti a auzit din gura unui cleric spunând că doar creştinii sunt fraţi între ei. Când acesta a spus unor apropiaţi ceea ce auzise, în aceeaşi zi i-a telefonat Gheronda şi i-a spus: „Toţi sunt copiii Lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt copiii Lui Dumnezeu”. Apoi i-a închis telefonul. Tzaváras, op. cit., p.118. Vezi şi Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 297.

[30] Într-o vizită pe care a făcut-o la Muzeul de Arheologie din Atena, văzând statuia lui Zeus, a comentat în felul următor: „Mă minunez de opera artistului, dar şi de creatura Lui Dumnezeu, care a realizat-o impecabil. Şi, totodată, înţeleg că artistul care a creat-o avea simţul sacrului. Îl vedeţi pe Zeus? Deşi trimite un fulger asupra muritorilor, faţa lui este senină, nu este furios. Viaţa şi învăţătura, p. 136. În alt loc, însă, vorbea despre bacantele din cultele dionisiace ca fiind slujitoarele diavolului, Viaţa şi învăţătura, p. 559.

[31] Ioan, 1, 9.

[32] Protopresbiter Konstantínos Papadópoulos, Antropologia şi învăţătura părintelui Porfirie Kafsokalivitul, în: Pildă de sfinţenie p. 211. Vezi Iustin, Apologia a doua, 13, Patrologia Greacă 6, 465B.

[33] Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 232-233.

De la același autor

Ultimele din categorie