Dogmele credinţei şi dogmele bunei-vieţuiri sunt poruncile lui Dumnezeu. Dogmele credinţei sunt ca izvoarele, iar dogmele bunei-vieţuiri ca râurile ce curg din acele izvoare. După cum sunt izvoarele, fraţii mei, aşa sunt şi râurile. Dacă izvoarele sunt curate, şi râurile sunt curate; dacă izvoarele sunt sfinte, şi râurile sunt sfinte; dacă izvoarele sunt dumnezeieşti, şi râurile sunt dumnezeieşti. Cum ne este credinţa, aşa ne este şi purtarea; cum credem, aşa ne şi purtăm. Întreaga viaţă a omului este alcătuită din credinţă şi din purtare.

Dacă izvoarele credinţei sunt tulburi, şi râurile sunt tulburi. Aşa sunt izvoarele şi aşa sunt râurile vieţii multor, a foarte multor oameni din vremile noastre. Chiar şi cei ce s-au spălat îndată după naştere în preacuratul izvor al lui Hristos au tulburat izvorul de lacrimi al Botezului cu felurite scurgeri murdare şi otrăvitoare din spiţeria filosofiei moderne şi, dintr-un astfel de izvor tulbure a plecat un râu tulbure. Izvor noroios, râu noroios; aşa sunt dogmele tulburi ale credinţei şi dogmele tulburi ale purtării. Omul a început să creadă mai mult în om decât în Dumnezeu, a început să se poarte mai mult după poruncile oamenilor decât după poruncile lui Dumnezeu. Copilul s-a îndepărtat de poala părintelui său şi s-a dus unde a văzut cu ochii unde, dacă nu în prăpastie? Aceasta s-a întâmplat, şi încă se întâmplă.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 194)