Domnica era şi ea foarte săracă, dar era mereu în biserică şi alături la toată fapta cea bună. Era o femeie mică de stat, măruntă, dar foarte energică, chiar dacă era şchioapă. Din grupul „sorei” Blondina, cum îi spuneau părinţii de la Mitropolie, ea, Domnica, era întruchiparea blândeţii şi bunătăţii. Nu vorbea decât dacă o întreba cineva ceva. Era foarte darnică şi milostivă; dar de unde avea ca să dea ceva? 

Şi ea era în fiecare dimineaţă la Mitropolie la slujbă şi apoi la curăţenie. În toată modestia ei, foarte sărac îmbrăcată, mică de statură şi şchioapă, avea o înfăţişare foarte plăcută. Cei care o cunoşteau o iubeau şi mereu îi dădeau câte ceva, bani sau mâncare. Le mulţumea şi făcea rugăciuni şi mătănii pentru ei, dar mai apoi tot ce primea se ducea şi dădea la alţii, care nu aveau. „Dar din dar se face rai!”. 

Şi eu i-am dat de multe ori. Odată, pentru că venea uneori la noi acasă şi făcea baie, i-am văzut cămaşa numai petece şi i-am cumpărat şi i-am dat eu una. Peste câteva zile însă o văd fără ea şi am întrebat-o de ce nu o poartă?

„Soră Lenuţa - mi-a spus -, îţi mulţumesc tare mult, dar eu nu aveam nevoie, că uite cutare nu avea deloc şi i-am dat-o ei. Eu o am pe asta”.

„Dar e numai petece - i-am spus -, de ce nu ai păstrat-o?”. 

„Eu o am pe asta şi o mai pot petici, dar ea nu avea nimic, era goală. Am îmbrăcat-o cu darul dumneavoastră. Că ştii ce zice Domnul: gol am fost şi m-aţi îmbrăcat”.

Altădată, mama Blondina i-a dat un batic, pentru că Domnica purta ceva foarte vechi şi cam urât. A doua zi nu-l mai avea. A întrebat-o mama Blondina: „De ce nu porţi baticul meu?”. „A, ştii, a venit o femeie tare necăjită şi era să intre descoperită în biserică. Ştii ce mare păcat e ăsta! I l-am dat ei că nu avea”.

Domnica a avut trei băieţi. Au murit pe rând toţi. Când a murit ultimul, după slujba de la Mitropolie, m-am dus cu mama Blondina acasă la ea. Ea încă nu sosise de la Mitropolie. Uşa era descuiată, pe masă în sicriu, băiatul ei mort. La cap ardea molcom candela. Nu avea aproape nimic în casă, doar un perete plin cu icoane. După puţină vreme a venit şi Domnica. A intrat în casă, s-a închinat cu multă evlavie în faţa icoanelor şi apoi s-a dus la sicriu, a pus mâna ei pe mâna fiului şi a început: „Vasilică, dragul mamei, eu am inimă de mamă, sunt mamă şi mă doare..., dar dacă Dumnezeu aşa a vrut, fie numele Domnului binecuvântat!”.

Şi după moartea fiului ei, uşa casei o lăsa mereu descuiată. „De ce nu încui uşa, nu ţi-e teamă?”.

„Lasă că poate vine cineva şi e obosit sau poate are nevoie de ceva!”.

Mică de statură şi bolnavă cum era, s-a apucat să facă chirpici şi aşa a făcut două cămăruţe şi le-a dat la două femei care nu aveau unde să stea. În momentul când s-au demolat, pentru că se făcea sistematizarea oraşului, celor două femei li s-a dat câte o garsonieră. La fel a primit şi Domnica, dar cum era să stea ea aşa într-un palat, când ştia că o femeie nu avea unde să stea? Deci a dat garsoniera sa acelei femei, iar ea şi-a făcut un bordei sub pământ. Aşa erau prietenii mamei Blondina!

(Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei, Editura Mănăstirii Sihăstria, pp 113-114)