Aspecte introductive

Pericopa evanghelică de astăzi ni-l prezintă pe Hristos ieșit la propovăduire. Înainte de a se înfățișa înaintea oamenilor și de a vesti cu maximă seriozitate un mesaj cu un puternic impact emoțional, trece El însuși prin momente de probă. Carantania reprezintă locul acțiunii. Dus de Duhul în pustiu, are un întreit dialog cu meșterul ițelor încurcate. Nu înainte de a trece printr-un proces de pregătire sinestezică. Adică, după ce a postit patruzeci de zile și nopți și a flămânzit.

Hristos și diavolul

Diavolul însuși, ca un fin observator ce este, se leagă tocmai de acest element de umanitate regăsit la Dânsul. Vrea să vadă cât de mult L-ar putea influența un afect precum foamea în luarea unei decizii pripite. „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”, zice el mimând necunoștința și încercând să ascundă gânduri parșive. Răspunsul nu este, în aparență, cel mulțumitor. Nu în logica umană: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu", îi spune Hristos. Însă în cea divină, e exact ceea ce trebuia căutat ori așteptat.

Și dacă din Scriptură vine răspunsul, întrebarea următoare va fi tot de aici. Căci cel în cauză e maestru în a intra în logica celor cu care dialoghează și a le suci mințile: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: "Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău", sună provocarea cu numărul doi. De-această dată, însă, ținta este ratată. Ori, mai degrabă, săgeata se-ntoarce înspre țintaș și-l pălește zdravăn. A vrut să facă și Satana pe teologul odată-n viață și și-a greșit interlocutorul. Evanghelistul notează satisfăcut: „Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău".

Și dacă ispita foamei și cea a slavei deșarte eșuează lamentabil, mai rămâne totuși un as în mânecă. Diavolul îl duce pe Hristos pe un munte înalt și îi cere închinare. E inconștient de anumite lucruri și arogant deopotrivă. În fața lui stă Dumnezeu, singurul căruia I se cuvine închinare! Și totuși, ochii sufletului său sunt atât de întunecați încât nu e capabil să-L vadă. De-această dată, răspunsul nu mai e delicat. Într-o formulare antropomorfizată, s-ar putea chiar zice că Învățătorul își iese din pepeni: „Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti", îi zice Mântuitorul. Concluzia zilei e trasă după plecarea Concurenței, când îngerii vin și-I slujesc.

Galileea și începutul propovăduirii

Întemnițarea lui Ioan coincide cu începutul activității publice a Mântuitorului. În semnn de protest față de tratementul injust aplicat celui mai mare bărbat născut din femeie, Domnul ia calea Galileii. Aici își începe propovăduirea, îndeplinind un cuvânt proorocesc al lui Isaia. Mesajul său e în deplină concordanță cu cel al marelui Prooroc ce-i netezise calea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”. De-această dată, însă, Împărăția se propovăduiește pe Sine. Poporul e cumva încredințat că aceste gânduri privitoare la Ea nu se referă la o ipostază istorică, la un eveniment care poate fi plasat în îngustele cadre ale unei incomplete cronologii umane. Nu. Ele au în centru o persoană. Împărăția a venit odată cu sosirea Cârmuitorului ei, Cel căruia i se cuvine închinarea, slava și Căruia îi aparțin toate. Și totodată, Cel care nu cere nimic, decât dragoste din partea noastră. Simplă și totodată dificilă sarcină!

În loc de concluzie – logica și rostul spiritual-uman

Mai e un aspect interesant privitor la această propovăduire. Unul regăsit și la Ioan și păstrat și aici. Apropierea Împărăției aduce cu sine necesitatea unor schimbări. Dacă în preajma unui oaspete lumesc de vază, oamenii-și adaptează veșmintele și ținuta, încercând să-l impresioneze, cât mai mult, cu precădere atunci când au ceva să-i ceară, față-n față cu Domnul e cu atât mai necesar să fim echipați corespunzător. Iar întru întâmpinarea Lui, porfira, mătasea și celelalte elemente fashion cerute de eticheta umană nu sunt necesare. Intrarea în anticamera Împărăției e condiționată de pocăință, o virtute aparte. Ea este poarta ce deschide sufletului ușa înspre Iubirea Întrupată. De-acolo, veșnicia e doar la un pas. Îndrăzniți!