Suntem în lumea vorbăriei incongruente. În care pare că nimic nu mai leagă cuvinte în logica din care poporul lui Israel își trăgea seva așteptării iar poporul împlinit în Hristos sensul credinței. Unul din textele care a zdruncinat lehamitea lumii de atunci și nădăjduim să o facă mereu este Predica de pe Munte. Două realități sunt transmise de către Domnul Hristos prin cuvintele rostite atunci pentru acum și pentru veșnicie. Că nu există o simplă fericire – ci nouă fațete ale împlinirii fericirii umane. Că fericirea personală se împlinește prin asumarea unei vocații prin care sufletul tău își redobândește strălucirea întru nemurire. Și că suntem frați între noi pentru că suntem fiii Tatălui nostru,  Care este în ceruri. Orice paternitate așezată drept fundament fraternității umane disprețuiește adevărul unității firii umane. Numai această paternitate, a Tatălui Ceresc, ne face frați autentificați în Sângele Golgotei prin așezarea noastră în Trupul Cel tainic al Domnului Hristos, care este Biserica. Hristos Domnul despre aceasta vorbește oamenilor care-L însoțesc. Intuiția mă îndeamnă să cred că este cât se poate de posibil ca aceste cuvinte, pe care azi le ascultăm rostite în Duminica Iertării vrăjmașilor, să le fi rostit Domnul Hristos de pe corabia lui Simon, depărtată de la țărm, despre care amintea Duminica trecută (Luca 5, 1-11). Ele mișcă gândirea într-o direcție pe care Legea cea Veche nu o cuprindea. Pentru că nimic din ceea ce numim noi astăzi Vechiul Testament nu cuprindea între dispozițiile sale legatare iertarea ca mod de viață. Ca mod de a descoperi Împărăția lui Dumnezeu!

A trebuit să fie Dumnezeu-Omul întrupat în mijlocul lumii, pe colina Fericirilor ori în panta de lumină a Muntelui însoțit de oameni, pentru ca Legea Veche să își vădească nedesăvârșirea. Să îți arate limitele nu în forța schimbărilor de viață pe care le propune Dumnezeu prin ea  Psalmii rămân modelul întoarcerii prin pocăință, în cele din urmă – ci în limita omenescului, prea-omenescului interpretării sale. Vă puteți da seama și singuri ce efect puteau să aibă cuvintele Domnului asupra oamenilor. Precum cuvintele unui medic care intră în salonul bolnavului fără speranță și-i spune că au identificat prin diagnostic corect de unde i se trage suferința, aplicând apoi medicația de care are nevoie, oferind sprijin de însănătoșire. La vederea păcatelor noastre Hristos nu oferă vorbe acroșate de zidurile moralismului omenesc, ci cuvintele vieții veșnice. Așa văd Predica de pe munte. Și așa văd fragmentul, deloc larg dar extrem de adânc, al Evangheliei de astăzi. Drept o astfel de expresie a iubirii care vindecă.

Sunt puține versete puse la îndemâna lecturii duminicale. Părinții Bisericii și exegeții de azi le numesc versete de aur. Ele exprimă, în fapt, logica Împărăției lui Dumnezeu. Dintâi, Domnul ne spune: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Vădind modul în care exemplul trăirii din interior a unor grozăvii de viață ne descoperă valoarea celuilalt, a aproapelui care altfel ne-ar fi fost departe la infinit. Poate că în criza de modele de care ne tot plângem  n-ar strica – oamenii lui Hristos socotindu-ne – să ne reconstruim liniștea dăruind liniștea unei făptuiri cu decență a spațiului de siguranță al aproapelui. Am știu mereu că cel mai de preț dar al lucrării în Hristos a mântuirii se traduce, simplu, prin bun-simț. Nu există zgomot și lovire cu aroganță în trăirea de dragul celuilalt al modelului de îndreptare prin făptuire în Hristos. Stridența nu ține de Hristos. Și nici spectacularul asumat din lipsă de lucrare cu sine. Ceea ce spune El „contravine” nu Legii, ci duhului prin care ea era propusă lucrării. Căci, cuvintele Torei îndemnau: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte!”. Puneau răzbunarea ca fundament menținerii în viață și în cordialitate cu neamul tău. Ori Hristos ne pune la îndemână altă vedere a îndreptării celuilalt decât răzbunarea. Iertarea. Ochi în ochi. Și unind cuvintele gurilor noastre în preaslăvirea lui Dumnezeu.

Apoi adaugă Domnul: „Și dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac.” (Luca 6, 32). Arătând că iubirea nu se mai limitează în cercul celor care răspund la ea cât mai ales dinaintea celor porniți împotriva ei. În fața incomunicabilului ce se numește aproapele tău, te faci comunicabil prin iubire. Uneori, împotriva gândirii lui. Sunt convins că ați trăit și voi drama de a fi judecați, etichetați și aruncați în vârtejul scenariilor neiubirii din jur. Când valul de răutate vă lovește din plin, aduceți-vă aminte de cuvintele Mântuitorului. Ca să ieșiți din păcat, iubiți vrăjmașul. Vindecați-vă de ura lui prin iertare. Nu lăsați să vă dicteze ritmul vieții, să vă dărâme cu ura lui frumsețea din interiorul vieții voastre. Lărgiți inimile voastre – cum minunat îndeamnă Sfântul Pavel – și în rana acestei lărgiri vindecați de ură lumea cu iubirea voastră. Și ca să nu-i lase fără exemplu Domnul alege unul nu tocmai ușor împlinirii lui: „Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.”(Luca 6, 34). Cere Domnul exact ce gândim noi că ar trebui să facă sistemele financiare ale vremii de acum. Să sprijine pe cel care nu are nici o speranță la a plăti datoriile sale către cei de la care s-a împrumutat. Toți o gândim, chiar dacă nu recunoaștem, cerând mereu clemență și amânare în datorii de tot felul. Copiilor le cerem să ne aștepte că vom sta mai mult împreună cu ei, părinților le promitem că-i vom căuta mai des ori vocației noastre îi cerem o amânare și apoi o alta pentru a o împlini. E lecția cuvintelor acestora. În circuitul datoriilor în natura umană mereu suntem datori oricât de împliniți am părea în plata datoriilor noastre. Emoțional toți privim, când citim versetele acestea, doar la datoria de bani și nu pricepem că sunt datorii de inimă în care ne este grea plata datoriei. Hristos Domnul ne cere să sprijinim necondiționat de nimic material pe aproapele nostru. Pentru a ieși din păcat, trebuie asumată o atitudine de Împărăție. Iar aceasta poartă cu sine iertarea care rodește în ajutor necircumstanțial, vindecând ipocrizia voluntariatelor de fațadă în favoarea muncii susținute pentru celălalt. Iar pentru aceasta nu e nevoie de bani, ci de caractere. Domnul ne-o spune cât se poate de limpede: munciți cu propria voastră vocație, creșteți în calitatea caracterului și nu îngăduiți să vă trăiască alții viața.

Parcă mai grea decât lecțiile de până acum este cea pe care ne-o sugerează Domnul prin cuvintele: „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 35). E o răsturnare a întregului comportament care ascunsese sub zgura prea-omenescului dumnezeiescul Legii. Hristos Domnul vine și ridică din noroiul normelor umane Legea divină, reașezând omul ca principalul beneficiar al Creației. Și aceasta reașezând pe Dumnezeul Iubirii în plină Lege, dovedind practic modul în care iertarea rodește. E interesant cum alege Hristos Domnul exemplul care „ustură” mereu firea umană. Iertăm cuvinte, gesturi, dar rar, foarte rar, datoriile materiale. E clar că Hristos ne scoate din linia contabilului neiertător și ne așează în linia Tatălui Ceresc. Care este bun și cu cei nemulțumitori și răi. Semn că și atunci ca și acum mai ales cei iertați erau nemulțumiți de nepedepsirea celor răniți deja de păcat.

Ultimul verset al lecturii noastre din Duminica aceasta exprimă și țelul rostirii ei de către Domnul Hristos. Este poate cea mai de preț poruncă pe care o primim de la EL: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este” (Luca 6, 36). Nu, nu e vorba de milostivire ca un spectacol ori ca o simplă manifestare „în afară”. Ci de milostivirea aceea adâncită prin smerenie în sfințenie. Milostivirea care schimbă vieți. Prin iertare. V-ați gândit vreodată că cel mai de preț dar pe care îl aveți primit de la Dumnezeu pentru a spori în cele ale Împărăției este iertarea? Iertarea în multele ei așezări în ecuația milostivirii. Cu un singur numitor cunoscut: Dumnezeu-Omul. Care ne rostește toate acestea ca să fim mai oameni. Fără a ne pierde omenia.

Taina pericopei acesteia sporește într-un fel responsabilitatea creștină la vremea de acum. Simțim ură, dispreț și răutate? Sigur nu răspunsul cu ură, dispreț și răutate la toate acestea schimbă viețile noastre pentru a le face una cu viața în Hristos, întru Împărăție. Este o chemare în fiecare om ce ne iese în întâmpinare în drumurile și trăirile noastre cotidiene. Chemarea lui Hristos de a fi iubirea care iartă, care iartă în ciuda urii, disprețului ori batjocorii. Azi, nimic nu e mai batjocorit decât iubirea și iertarea. Caricaturizate în fel și chip de legislațiile închipuite de închipuiți vectori de politică socială. Recursul la Evanghelie devine obligatoriu creștinului. E un recurs la știința de a trăi frumos, de a trăi cu sens Fericirile și de a rosti cu demnitate cuvântul către Tatăl Ceresc și a-l chema pe Numele descoperit nouă de Fiul Său. Tată, Învață-ne iertarea ca din ea să ne răsară în inimi Împărăția Ta! Precum în Cer, așa și pe pământ...