De mai multe ori l-am provocat să-mi povestească viaţa lui şi pentru ce s-a făcut Monah, dar mă asigura că curiozitatea mea va fi satisfăcută după moartea sa, pentru că eu sunt moştenitorul lui duhovnicesc şi că, afară de bibliotecă, îmi va lăsa manuscrisele şi autobiografia lui şi astfel voi fi informat deplin. În penultima mea vizită, la începutul primăverii, după şederea mea de două zile, pe când mă pregăteam de plecare, mi-a zis:

– Frate Teolipt, cine ştie dacă nu ne vedem pentru ultima oară?

– Nu, nu, părinte, am zis, să nu fie.

Şi după ce mi-am plecat genunchii, după obiceiul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pe frunte, cu vădită emoţie. Cu ochii înlăcrimaţi, i-am sărutat dreapta, am luat în mână toiagul de călătorie şi, înainte de a răsări soarele, am pornit spre Sfânta noastră Mănăstire cu sufletul cufundat în acea sfântă iniţiere mistică şi cu un sentiment de nedefinită tristeţe născută din profeţia lui enigmatică... Zilele treceau şi ceream mereu informaţii despre sănătatea prietenului meu de la Pustnicii săraci care vizitau Sfânta noastră Mănăstire. Şi aşa m-am liniştit... Au trecut aproape cinci luni, când într-o dimineaţă a venit la Mănăstire ucenicul cunoscutului meu Pustnic, aducându-mi, ciudat, un bileţel de la bătrânul meu prieten. L-am deschis nerăbdător şi am citit următoarele:

„Fiule în Domnul, Teolipt, Domnul mă cheamă. Mă bucur, fiindcă mă duc spre lumina cea neînserată. Dacă găsesc milă la Stăpânul meu, mă voi ruga şi pentru dragostea ta. Vino cât mai repede, poate mă mai apuci. Dacă nu, te îmbrăţişez cu sărutare sfântă şi îţi las biblioteca mea, manuscrisele şi autobiografia mea. Te salut, frate, şi aminteşte-ţi de „semnele cuielor” mele.

Prietenul tău, Pustnicul Nicodim”.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 161-162)